Dezvaluire cu nr.2 pe blog pentru ziua de azi )))

Eseu la Romana: "Personalitatile memorabile de la care invat a trai si a intelege sentimentul demnitatii umane"...uof, numai de esee imi e acum, dupa ce am mancat 2 mere, 2 mandarine, 2 bucati de ciocolata si 3 cesti de ceai, s-ap' la urma urmei e sfarsit de semestru, ultima zi de scoala maine, nuuuuu, noi tre' s facim, ia oameni )))) nu-i pi asta, ma plang un pic pe blog si acus merg si scriu, adica nu merg, raman aici si scriu...Nu ca nu ar placea scrisul, scrisul e parte din mine, doar  creieru-mi dupa ziua de azi nu e gata de a parasi sanul amintirilor, el inca e ametit :) in fine,  vorba multa-saracia omului zicea profa mea de franceza cand Daniela vorbea toata perechea :D a propos, amintit ca am citit undeva: Ar trebui sa vorbim despre noi aidoma copiilor, la persoana a3a, pentru ca nu ne cunoastem. (!) Cred ca n-am sa mai adaug mai mult nimic pentru ca o sa vina intr-o nonconcordanta cu chestiile reflectate in viitorul meu eseu, s-ap' o sa ma las purtata de valul ideii si o sa-l implantez in subtexte :)
Pe langa toate am noi obsesii, este vorba de ciocolata neagra, pe care pana la un moment o detestam, acum insa o ador; pe langa ea, filmul-serial Grey's anatomy, ah, sarmana inimioara si sarmanii obrajori care-s nevoiti sa se incordeze pentru a zambi, e o adevarata descoperire filmul asta, placuta, mega placuta descoperire, citate la fiecare a2a minuta si glume la fiecare a3a minuta, tre' de privit in continuare si de sfatuit lumea in deosebi persoane disperate si dornice de simtiri :)
Gata, pana aici, c'est final, iaka este, iaka nu-i Daniela, revin cu citate din eseu (sau poate nu :D)

 Obsesie nr 1 si obsesia nr 2

Tombe, tombe, tombe la neige

Zapada, toti vorbesc despre frumusetea fulgilor, despre dansul lor zglobiu, despre dispozitia ce-o provoaca, ei, bine am ajuns si eu la momentul in care chiar daca zgaraie inima, vazand fulgi rasare zambetul pe fata, de ce? imi pun intrebarea asta de cateva zile, cred ca e "problema" poate fi privita din 2 aspecte, in primul rand cred eu ca fulgii aduc aminte de copilarie, de fulgusori de hartie pe geam, de Craciun, semineu, cuptor, bunica, ceai, paine cu unt si magiun, miros de brad, zambete...ar fi o explicatie din unghiul psihologic, insa o divergenta care o vad e ca totusi nu toti noi am avut aceasta imagine in copilarie dar toti ne bucuram d zapada, respectiv e o nonconcordanta. Ma gandeam si la faptul ca din moment ce zapada are coeficientul de albedo (reflectare a luminii) mai ridicat, se face mai luminos in jur, respectiv desi este dus in eroare dar organismul simte o cantitate mai mare de lumina care se echivaleaza undeva drept caldura, astefl "amagit" fiind organismul dicteaza asupra dispozitiei, sau poate nu, in fine eu am predilectia pentru prima varianta pentru ca imi e una mai apropiata dar nu vad de ce as ignora ultima.
In asteptarea ninsorii...
Adamo- Tombe la neige

Venit-ai Iarna, Bine ai venit!

Inceput de sambata

Huh, ce bravo totusi pot fi uneori fiintele umane, un exemplu reprezentativ fara multa introducere sunt Eu, da, da, d-soara Donici azi s-a  trezit la ora 8:30 (fara desteptator), si-a aranjat patucul, a mancat si a inceput sa faca ordine. Nu ca mi-ar placea sa ma laud, da' chiar s-a primit atat de frumos si curat :*, tocmai ma mandresc cu eu, pe langa astea am observat ca lucrul are un efect benefic asupra gandurilor, asupra dispozitiei, asupra perceperii cuvintelor, privirilor si atingerilor. Mereu cand sunt ocupata cad intr-o stare de meditatie, bine poate nu chiar meditatie dat fiind sensu-i profund, dar oricum ceva genul asta, pai, fac niste rezumari, aduc amintiri si le developez ca si cum as fi gasit un album de fotografii si nu ma pot abtine de a trece cu vederea toate momentele "prinse", s-ap' zambesc, mi s-a zis ca atunci cand trec in revista amintirile am zambetul pe fata, e o chestie incontrolabila, dar stiu cu cat e mai mare gradul de placere adus de amintire zambetul tot mai mult tinde spre urechiuse si gropitele devin tot mai pronuntate, astfel ma cufund intr-o stare de nemaipomenita beatitudine si zbor, sunt gata de a imbratisa lumea (senzatie tot mai des intalnita) si-s fericita.
Si iatama-s fericita ca am terminat ordinea, fericita ca am calatorit in timp si am revenit tot eu, fericita ca e sambata, fericita ca vine Craciunul, fericita ca-s eu. Ziceam ieri cuiva: "Am ajuns ceea ce am vrut mereu sa fiu", nu pot sa zic net ca sunt exact cum mi-am dorit pentru ca evolutia are mereu loc si exista lacune ce ar trebui astupate cu noi si noi experiente, dar luand in consideratie asa-zisul fenomen la nivel global, pot sa afirm ca sunt cea pe care am vrut-o din simplul motiv ca am gasit  drumul ce trebuie urmat, asa ca ma asteapta etape grele si usoare, placute si mai putin placute, insa etape care ma vor creste.
Si iata asa mereu, pornesc un fir al discutiei ca sa ajung cu totul la altul, nu bine, nu bine, frate, da' ce sa-i faci, crestem si vom evolua, momentan e ok asa, si mai mult ca e doar o proiectie, o scurta proiectie a ceea ce mi se-nvarteste-ntre tample, iar acum merg sa mananc, cred c-am meritat-o. :D

Tuc-Tuc

Jingle Bells, Jingle Bells, cine acolo vine? au nu cumva matuselele Sarbatori? da, da, da...Sederi in sanul familiei cu ceasca maaare de sticla cu ceai, mult ceai, ceai cu lamaie si pe langa el inca si dulceata din pomusoare care a fost facuta neaparat cu ajutorul Danielei. Doamne, abia acum realizez faptul ca nu e miros mai imbatator si mai invaluitor decat cel de brad, parca vad cum tata ca  in copilarie are sa aduca un brad maaare mare si eu am sa ma simt o furnicuta pe langa el tot incojurandu-l si amenajandu-l dupa placu-mi. S-ap' filmele, filmele de sarbatori, marea slabiciune ce ma urmareste, am sa reprivesc Home Alone, Ирония судьбы, или С лёгким паром...filme care au intrat in viata-mi fara permisiune, filme ce sunt indispensabile pentru dispozitia de sarbatoare. 
Ciorapii de lana si fularul de lana, somnul pana la ore tarzii cu desteptarea la doleanta mea si glumele dis-de-dimineata ale lui tata pe seama ochilor mei somnorosi si mersului "tarait de picioare", asa-zisii nervi, care nu mai sunt ei nervi ci capricii ale unui copil care vrea sa fii alintat si sa le dea' Domnu' sanatate parintilor, care mereu fac haz de ei  facand sa rasara zambetul mult prea iubit de ei, pe fata-mi.
Totusi depindem de chestiile marunte ce ne inconjoara, din cele enumerate de mai sus lesne depistez interdependenta dintre confortul oferit de lucruri si starea de spirit, poate ca anume ele raporteaza mereu la senzatii trecute si dorite, nu mai stiu, da' cert e faptul ca tin la ele si nu pot sa ma lipsesc de ele. Bineinteles factorul uman e unul primordial insa e binevenita prezenta celor de mai sus...uof cum zicea ieri la romana cineva, ap'şoară, pai asta fac in dorinta de a dezvolta un subiect care se invarteste dintr-un colt in altul al creierului neprinzand forma, asa ca mai bine opresc aici linia de ganduri si idei. 
Doar mai mentionez ca s-a-nceput sezonul "de vanatoare" supranumit sesiune sua perioada de teze, cre' ca nu mai e nimic de spus aici, clasa doişpea a mai vazut teze asa ca iertata-mi fie nesimtirea, da' chiar No Stress.
Revin cu noi senzatii pre-craciunale.

Miros a fericire

Ultima luna de toamna, aaaaah si simt cu fiece zi  ca fericirea se incuibeaza in sufletu-mi, in asteptarea sarbatorilor de iarna devenim mai buni, devenim mai calzi, amintirea reflectorie cauzata de focul familial...ups, Daniela, stop nu treb de complicat, cele din urma spuse constituie una din regulile de la o vreme implimentate de catre eu :D, bene revenim, totusi sarbatorile de iarna aprind acea luminita in sufletel care parca ar vrea sa infieze alte sufletele, ca sa le faca mai bune. Asa senzatie am nu atat de des dar nici rar, bunaoara o piesa de teatru nu stiu ce minuni face si nu stiu ce schimburi de substante modifica, da' face sa privesc lumea prin alti ochi, cel putin pentru o saptamana inainte ramanand cu o profunda amprenta, ca mai apoi sa fie plasata pe policioara undeva-n eulet. La fel si in cazul unei carti, cand ajung la ultimele pagini am impresia ca sunt la sfarsitul unei relatii, pasionata, atasata dar dezamagita de finalul apropiat, ca mai apoi sa rezum intr-un discurs premeditat nu stiu cand si nu stiu cum, da' sigur "frumos" impachetat si iarasi plasat pe acea policioara. Simt nevoia de a merge la teatru, vreau o piesa care sa ma lase cu sufletul la gura, sa-mi poarte ratiunea si trairile intr-un tango pasional ca mai apoi sa fiu nevoita sa le calmez in imbratisari aidoma celor materne.
Fericirea-mi e fericita! Si indiferent la tot si toti, suntem creatorii a ceea ce suntem, iar eu, eu imi creez fericirea, pur si simplu, fericire :)

Dependente

Am devenit dependenta de muzica...

 

Am drept drog- filmele...

 

Ma las purtata de val in teatru...

Cel mai sorbit produs mi-e cafeaua...

Ma regasesc tot mai mult in carti...

Cel mai ravnit lucru- Marea-n apus...

 

"Ce bine că eşti" Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nicu Alifantis- Ce bine ca esti

Nebunia

M-a prins nebunia pe strada si m-a impus s-o cant, am inceput s-o ingan, dar cum se ingana nebunia? dar cum se canta? am realizat ca nu pot canta, da, da, anume ca nu pot canta, pentru ca nebunie am. Fiecare are nebunia sa, nebunia care-i defineste firea, nebunia care-i permite luxul de a avea raportul cu sine insusi. Intr-o lume preocupata de orice numai nu de eu-ri, nebunia este  reflectata drept o boala, o defectiune a constiintei si neaparat ca ceva ce trebuie tratat. Cineva zicea ca nebunia apare in cazul in care esti indestulat cu de toate si nu mai ai unde sa-ti depui efortul, astfel proiectand nebunia drept un capriciu. Pai, bine, dom'le X, permiteti-mi marea nesimtire de a rectifica cele afirmate cu viziunea-mi. Nebunia, fenomen accesibil tuturor, apare ca un trai in lumea interioara, trai care nu este deloc tangibil cu cel din jur, el este impartasit de o unitate individuala si nu poate fi inteles. Din moment ce te consideri nebun atingi superioritatea gandirii, atingi absolutul metafizic si nu neaparat prin cunostinte sau alte valori superioare in lumea celor "normali", nu...Nebunia este sincera, nebunia este libera, nebunia simte cu maxima daruire de sine. Descatusarea in nebunie incepe cu ura, urasti tot ce ti-a provocat vreodata sentimente de nonconfort interior, urasti pianul la care erai asezata de mica si impusa sa canti ore intregi, urasti lingura cu care erai impusa sa mananci si te priveai in ea ca sa teaca timpul, urasti inceputurile de relatii si frica de "dar poate nu e EL?!", urasti felul cum iti duceai viata, urasti scaunul din fata ta...Dai de hartie, apesi griful creionului cu asa o putere incat rupi foaia, esti implinita, cu fiece adancitura golurile in care se afla ura se umplu cu dragoste, pana si stelele care-ti amintesc de "ei" si ele devin iubite. Nebunia alearga din extreme in extreme si nu se opreste la jumatati, pentru ca o lume in care traieste Dumnezeul nu poate fi locuita de oameni. Toti putem fi nebuni, dar putini sunt cei care se incumeteaza de a-si da intalnire cu ei insisi, le e frica de adancimea lor, le e frica de sinceritate, le e frica de vid-ul in care s-ar conserva.

...

 Acele trei puncte de suspensie
Prea dulce a fost placerea de a nu simti gandurile, prea ireala a fost gandirea din moment ce s-a trezit din somnul letargic in care se aciua. Ganduri, cugetari, existenta, cantare a existentei, uitare...da, uitare vreau, de ce? boala? nenorocire? dezamagire? durere? nu, chiar nu e nimic, e doar un dezechilibru puternic, dezechilibru provocat de instabilitatea felului de a fi. Parca ai vrea sa-i faci fericiti, ei la fel ar vrea, ii faci pentru moment, dar momentul devine atat de relativ, momentul se clatina spre neant sau absolut, neluind in final nici o directie. Banalitatea e ca toti vor sa te ajute, dar nu pot s-o faca pentru ca, de fapt, nici tu nu te poti ajuta, parca te-ai ascunde in umbra unei frunze si ai ingheta in bataia vantului sub lumina stelei. Regasita in randuri, e bine, dar totodata e greu, e greu pentru incepi sa realizezi tot mai multe fapte si nu poti sa te debarasezi de cele vechi, ele complicandu-se si devenind tot mai complexe. Varsta, ar zice maica-mea, nebunia ar zice cei din jur, schimbarea ar zice altcineva, "cautatul nodului in papura" ar zice altcineva, poate chiar toti odata au dreptate, poate au adevarul lor, poate stiu ei care ar fi "binele" meu, numai ca nu stiu de ce dar binele care mi-l adera adauga tot mai mult. Am zis ca nu voi mai continua sa ma complic, am zis ca voi sti sa ma opresc la limita dintre eu si ea, dar nu o mai pot face, capriciu? nu, poate intr-o oarecare masura e o placere, o placere de a nu fi inteleasa, o placere de a fi lasata in pace, o placere de a nu mai gandi despre ganduri ci pur si simplu de a gandi. Chiar daca gandurile se schimba in fractiuni de secunda, chiar daca devin insensibile vis-a-vis de juru-mi, ele fac emotie, ele dau nastere nebuniei...plecarea, plecarea ar fi o iesire, plecarea de tot...lasitate? nu, nu e lasitate, doar din moment ce nu-ti e acceptata nebunia, ia-o-n aripi si zbori in varful degetelor deasupra spumei marii, fii fericit si uita, uita de tot pentru moment. Stiu ca voi reveni, stiu ce voi reveni in albia mea, dar momentan plec.

apa-n ochi

"si in ochii-i aparea pelicula de sticla care delimita realitatea dura de naivitatea ei inocenta..."
Doare, doare nedurerea, dor necuvintele nespuse, doare nedorul, dor neinceputurile, dor nesfarsiturile...si parca ai vrea sa uiti de tot, si parca ai vrea sa lasi balta tot, nu mai conteaza problemele, nu mai conteaza bucuriile, nu mai conteaza  nebucuriile. Existi in conditii nedefinite, redescoperi absolutul universului interior, care atat de vast parand raceste simturile, nu mai stii cum e "a simti", nu mai stii ce e cald, nu mai stii ce e rece...
M-am pierdut in continuitatea si complexitatea gandurilor, ma innec in cugetari si doar randurile, randurile calmeaza spiritele, am regasit momente in memorie, care uitate fiind, revin cu adierea parfumurilor cunoscute, cu adierea sunetelor indragite, cu adierea senzatiilor cunoscute. Realizez intr-un moment ca sunt un fruct al amintirilor mele, atat de dulce dar si atat de amar, cruzimea situatiei e ca aceasta interdependenta lasa amprente mai adanci, mai ales prin indelungatele cugetari asupra anumitor actiuni. Si parca as regreta, dar nu e regret, e o incercare inutila de a ma intoarce in trecut, de a ma vedea acea, nu aceasta, picioarele careia stau mai puternic pe pamant, gandurile careia devin mult mai complexe, simturile careia sunt mult mai intense. Amintirile invaluiesc, amintirile nu de ceva sau cineva, amintirile de eu, eu in valtoarea evenimentelor, eu in simtirea trecutului, eu in eu...

Fluturi imbratisati

Nu credeam sa pot lasa atat de departe fluturii in eu, da' au patruns, continua sa patrunda in cele mai tainice culoare ale sufletului, si daca inainte ma intrebam de ce e asa sau de ce pe dincolo, acum ma las purtata de val, de valul emotiilor si al sentimentelor. Ma-ndoiam uneori daca as putea ajunge la nebunie si bine faceam pentru ca era imprevizibila nebunia ce-o port pana si-n celulele corpului, frumos e putin spus. Ma sfatuia cineva odata, cica ai grija sa nu arzi aripile tinzand spre soare, iar acum cand fluturii ma inalta tot mai sus, spre sus-ul sus-ului, cunosc senzatii indescriptibile, plang si rad, exist si mor. Misterul insa este pastrat de necuvinte, da, da, anume ele reflecta nebunia ce-o port, ele ma dezgolesc, neputand minti ele ma lasa goala si neputincioasa. Stiam ca nu pot vorbi, credeam ca nu e bine sa nu vorbesti, da' am ajuns pana-n final ca nu e necesar sa vorbesti, cu fiece cuvant rostit moare un necuvant, necuvantul purtator de adevar, sentiment si emotie. Necuvantez mereu si oriunde, necuvantez celor ce-i iubesc, nu conteaza daca stiu ei sau ba, inteleg sau nu, simt sau nu, conteaza ceea ce dau, scot, proiectez, reflect, intiparez in amprentele memoriilor lor.
Tinand cont de astea am sa vorbesc, de fapt, despre misterul imbratisarii, ea, cea care face sa se apropie inima de inima, la propriu si figurat. Se zice ca daca vreai sa placi unui om, incepe sa-i zambesti, pai bine ca daca ii dai unui om o imbratisare, nu numai ca-i placi, ba mai mult il faci sa simta ceva deosebit pentru tine, pentru ca imbratisarea presupune apropierea corpurilor pana la distanta minima posibila, apropierea inimilor indiferent de "culoarea" ce-o au, presupune zambetul cu care daruiesti imbratisarea, presupune caldura carei ii dati nastere in momentul in care stati apropiati. Imbratisarea este o intercalare a asa-ziselor aure din jurul oamenilor, bineinteles care presupun intimitatea lumii fiecaruia, asadar din moment ce apare acea apropiere, lumile se rotesc intr-un dans, fie intr-unul de secunde, insa intr-unul ametitor de intim, memorabil pentru amprentele memoriei, pentru inimele si culoarele lor.
Am daruit imbratisari, simteam ameteala momentului, simteam deosebitul in inima, confuzitatea m-a oprit pentru moment, da' mi-am revenit si mi-am dat seama ca sunt dorgata, am gasit drogul meu individual, drogul accesibil tuturor, drogul aducator de ameteli si uitari de toate...Imbratisarea.
Fluturii mei sunt drogati, fluturii mei au nebunia in formula aerului in care zboara, fluturii mei vor imbratisati...

3 luni de simtire

  Zice lumea ca-i in depresie, zice lumea ca e trista, zice lumea ca-i dezolata, stari procreative bla bla bla, toate bune si frumoase dar  chiar nu pot sa impartasesc frumusetea sentimentelor si starilor ce le poarta. Ma trezesc in fiece dimineata si ies, ies mereu cu zambetul pe buze, cu picioarele in covorul de frunze, am impresia ca zbor, da, da, zbor. Frunza simtindu-ma, nu ma pregatesc pentru "marea trecere" ci doar contemplez momentul de frumusete, dintotdeauna am accentuat faptul ca ador toamna, numai ea e in stare sa trezeasca stari nestraine ba chiar apropiate mie, dintotdeauna am simtit ca daca mi s-ar propune sa fiu un anotimp, neaparat as fi toamna.
  Si stand rezemata de masa langa geam, privelistea de la et. 11 deschide parca orasul dintr-un aspect mai deosebit, si ma gandesc, ma gandesc ca nu vreau sa ma gandesc, ma gandesc ca las valuri de placere estetica sa-mi inundeze starea afectiva, ma gandesc ca sunt fericita. Si ca sa vezi, gandurile pe cat de multe sunt pe atat de realizabile sunt. Nenea ala care a ajuns la concluzia ca gandurile se materializeaza are o plecaciune din partea-mi.
  A simti- verb atat de des folosit, ma si mir tocmai, cata simtire poate exista intr-un verb..."ma simt fericita", "ma simt dezolata", "ma simt uitata", "ma simt implinita", "ma simt...", verb care proiecteaza intr-o oarecare masura toata frumusetea  emotiilor si trairilor omenesti, pana si cele mai banale lucruri sunt simtite, "m-am fript" simt fierbinte, "mi-e frig" simt raceala in corp, mereu simtim, mereu presupunem ca simtim, chiar daca nu simtim, simtim totul in noi, simtim catre cineva, simtim ceva, ne simtim in toamna...
  As numi de fapt toamna cu un cuvant ce are origine din verbul a simti daca ar exista, ei bine, cred ca nu are sa fie intr-atat de grav daca voi inventa acel nume, simtire! da, am gasit, se va numi simtire. Simtirea reflecta totul, ea e viata, ea e lucirea din ochii copilului ce mananca ciocolata, ea e "glodul" sufletelor, ea e soarele in inima-mi, ea e gandirea lacrimei si uitarea marii. A simti e a trai, Traiesc toamna, si multumesc celor ce daruiesc culori simtirei mele, multumesc arc en ciel-ului, merci sufletelului, grand merci mamei si altor "frunze colorate" ce se-nvartesc in juru-mi :)

Umbra cerului

Floare-albastra, floare-albastra...totusi este trist in lume...
A spus poetul si nu a dat gres, lumea e mult prea mare ca sa fie fericita, lumea e mult prea mare ca sa reuseasca fiecare jumatate sa se regaseasca in cealalta jumatate. Doare indecizia, doare incertitudinea, doare dorul de jumatate, jumatatea care poate ai intalnit-o dar ai pierdut-o, dorul de jumatatea care poate va trece intr-o buna zi in fata ochilor si nu o vei observa fiind ca vei fi orbit de pseudo jmatatea de sub coasta. In una din cele 7 vieti poate  o vei inatalni, dar daca nu? dar daca vietile sunt prea scurte si se scurg mult prea rapid pentru a te regasi intr-un alt eu? si chiar daca iti regasesti eul partial in alt eu, cum sa-ti dai seama ca e el sau nu e el? vei simti, spune inima, vei cugeta, spune creierul, vei intui, spune femeia...Obosita de cautari, obosita de regasiri, obosita de cugetari, simt sfarsitul, cercul vicios isi are finalul, iar eu, eu-fiinta fara de alt eu nu mai rezista tentatiei  de a renunta, de a se aciua in valul marii care-mi va pluti pletele in spuma-i. Ma las de tot, ma las de eu, gandurile mi-au acoperit sufletul cu frunza deznadejdei, e depresie? nu! nu e depresie, e sfarsitul sfarsitului, nu mai vreau sa caut si nici sa gasesc, am calatorit in eu-ri, am balansat deasupra neantului de placere dar nu am simtit implinirea, nu am atins neatinsul, nu am inteles esenta esentei. Acum vreau doar o umbra asupra-mi, nu umbra cuiva, vreau umbra cerului peste eu-mi, daca o voi obtine voi simti ploaia si ceata, zapada si soarele, primavara si toamna, pasarea si pestele, fluturii in mare. Fluturii mei... atat de multi erau, atat de pasional le era jocu-n dans, atat de neasemuita le era fericirea, dar mor si ma zbat sa-i reanvii, ma zbat sa le reanimez zborul, le strang aripile ca pe-un puzzle adunand imaginea toamnei in final, toamna mi-a omorat fluturii! Egoista toamna, mereu vrea jertfe, noi si noi jertfe aidoma Minotaurului de suflete neprihanite. Ma-ndoiesc c-am sa-i reanvii pentru ca ei mor, dar astept minunea, astept umbra cerului, astept marea in eu, astept...Si nu vreau jumatatea-mi, vreau doar implinire, nu caut, nu tind ci doar astept. Mult prea lunga mi-a fost cautarea in toate conditiile existentiale posibile, m-am regasit om, nu ma regasesc pasare, dar asta vreau, vreau pasare sa fiu, pasare a carui zbor e proiectat in ape si sorbit de pamant, pasare in umbra cerului, innecata in mare, asta-mi e sortirea, asta-mi e destinul...
fundal creativ

Ceata rece

Frunze in celulele nervilor, frunze in venele gandurilor, frunze in amintiri uitate, frunze in priviri de secunda, frunze in eu' fiecarei frunze, frunze in eu' meu de frunza...Ma gandeam, ce-o fi simbolizand atata galben si am hotarat sa nu merg prea departe in cautare, am hotarat sa rascolesc in biblioteca-mi biologica, paratraduc, in creier. Incepand de la cromatici am hotarat ca galbenul e ceva intre rosu si verde, si deodata au inceput izvoare de ganduri si deductii, pasiunea rosului si viata verdelui creaza acel ansamblu supranumit toamna, toamna e femeia galbena, femeia pasionala, femeia vie, femeia sfarsitului infantil si inceputului impunator. E o arta de a atinge culmea ei, tendinta de a o atinge e de fapt scopul fiecarei femei, nu in zadar charme-ui innebuneste minti, incuibeaza melancolia si creatia in spirite, ea e cea care face dependenta dispozitia de felu-i de a se purta, zambind i se zambeste, plangand i se plange...Ea nu e geloasa, dar nu iubeste sa fie schimbata, ea e cea care nu impune inaltimi dar tinde spre absolut, ea nu iubeste despartirile dar e cea care desparte, ea e cea care iubeste dar e blestemata, numai ea...
Am hotarat sa simt toamna dar m-am fript aidoma pasarii ce zbura spre soare, ea m-a primit, mi-a oferit ospitalitate si inspiratie, mi-a acoperit umerii goi cu o plapuma din frunze dar mi-a lasat capul la rece, am intrebat-o, de ce nu cald? mi-a zis: Nebunia e invaluita in ceata rece. Am iesit dimineata, descult, in plamanii-i, si-am dat de ceata, ceata care-mi ametea umerii, umerii acoperiti, i-a dezgolit, si-am ramas goala, goala si nebuna, de ce nebuna? nu mai stiu, dar nu gasesc alt calificativ pentru nebunie, mereu am crezut ca nebunia e nebuna. Si-am inceput sa alerg prin goliciunea gandurilor, sa sar in simplitatea cuvintelor, sa ma cufund in complexitatea conceptiilor si sa dorm in ceata, in ceata rece.
Iubesc toamna pentru simplul motiv ca exista in spirite, iubesc pentru ca simt

Imbratisare

 Sweet November- Fall Again
Am privit candva un film foarte bun, "Sweet November" ii zice, tema abordata de cand e lumea si pamantul dar abordarea, una deosebita. Creaza atata caldura si lasa o amprenta cel putin pentru o saptamana,  in momentele post-film esti gata sa cuprinzi pamantul la cat de bun devii, aidoma unei paini calde, dar cu trecerea timpului revenind la cruda realitate acea caldura oarecum trece-n umbra, venind in locul ei nu neaparat ceva rece si urat, ba deloc, poate sa vina pana si acea pasiune sau melancolie, deja in dependenta de circumstantele vitale ale fiecaruia. Reamintindu-mi caldura, printre sunetele picaturilor din geam am deslusit bunatatea si am luat o hotarare, o hotarare care stiu ca va fi mutilata de circumstante, deoarece pana la urma circumstantele ne educa nu noi insine, stiu ca nu va mai fi acea caldura, dar am sa ma stradui s-o readuc de fiece data cand voi simti necesitatea de a o darui, de ce vorbesc la viitor? frica? nope, nu e frica, e o amanare, iata de ce chiar acum am sa iau telefonul si-am sa sun, am sa zic cat de mult iubesc, de ce sa nu zic ca iubesc, cand, de fapt, iubesc? nu mai am loc pentru mandrie excesiva, am loc pentru afectiune pentru tot globul pamantesc. As vrea sa cuprind ploaia, as vrea sa-i incalzesc umerii umezi si sa-i sterg lacrimile cu raza de soare, as vrea sa imbratisez marea, as vrea sa-i linistesc zbuciumul, lasand-o sa se-ntalneasca cu dragostea-i (Oceanul), as vrea sa ma joc cu fulgii, sa-i strang la piept, as vrea sa zic tuturor celor ce-i iubesc, ca-i iubesc...Dar, mereu acest "dar", ezit s-o zic, gasesc mii de motive, caut mii de indreptatiri, vreau sa uit, n-am sa uit! si voi zice tuturor, stiu ca nu va fi usor, dar cine a zis ca va fi usor? sunt doua cuvinte doar, dar aceste doua cuvinte atat de mult inseamna, as vrea sa gasesc in viata fiecaruia acel moment cand cel mai mult ar vrea sa le auda, as vrea sa le rostesc, as vrea sa le cant ca pe-un imn al Iubirii, as vrea sa le zeific. Chiar daca nu gasesc momentan modalitatea de a o zice, vreau s-o zic aici, Te iubesc Lume! Te iubesc Pamantule! Te iubesc Tara! Te iubesc Mama! Te iubesc...

Glod

Drumuri vechi, drumuri noi, drumuri care modeleaza pamantul, dandu-i noi si noi forme. Atatea drumuri asupra-mi incat nu mai pot percepe forma-mi, pana si cararusele, aidoma afluentilor unui rau, incearca noi si noi forme. Stergandu-le te pierzi, stergandu-le nu iti mai pari Tu, sterdandu-le ramai tu cel de altadata, necunoscut insasi tie, dat fiind Eul de acum, eul modelat. As vrea sa fiu Eu dar nu mai pot, prea multe urme au ramas pe aureola-mi, prea multe trasee s-au proiectat, prea multe ganduri nu permit intoarcerea-mi...Adineaori am vizionat o discutie, o doamna zicea ca daca nu te simti confortabil in mediul in care te afli inseamna ca ai gresit undeva, poate la alegerea drumului ce-l urmezi, poate la insotitorul cu ajutorul caruia urmezi calea, nu mai stiu, dar e cert faptul ca ai gresit si e momentul sa schimbi ceva radical. Ei bine, in cazul ei era vorba de persoana ce-o insotea, dar eu? unde gresesc? nu as vrea sa dezvolt o tema cu un amalgam vast de subiecte, dar totusi incerc sa cred in existenta predestinatiilor, predestinatii ce ni le facem noi insine, dand click pe-un inceput de cale in mod mecanic ai o predestinatie, respectiv asa un fel sau tip de predestinatie cred ca ar avea valoare in viata-mi. Tinand cont de astea, nu pot intelege si cu cat mai mult ma gandesc cu atat de mult ma inglodez, care-mi e predestinatia? oare drumurile ce ma modeleaza sunt anume celea care ar trebui sa fie, sau ele nu pot fi alese?
Nu mai stiu, intrebarile apar tot mai multe, raspunsurile tot mai putine, iar ploaia bate-n geam, bate-n pamant creand noi cararuse, drumuri, modeland pamantul, ploaia e mai presus de tot, ploaia e Dumnezeu!
Ascultand ploaia, o simt

Bine

Am invatat o lectie astazi si mi-am reconfirmat pentru a 100-a oara o lege vitala, in primul rand ce semeni aia culegi si alta ca tot ce se face se face spre bine. Am inteles ca euletul meu are loc pentru multi/multe oameni/lucruri, tarziu constientizat? nu, imi voi permite sa afirm ca nu deoarece, niciodata nu iti poti sti posibilitatile detinute pentru ca in stricta concordanta cu circumstantele, ele se schimba, asa ca posibilitatile mele la moment imi sunt cunoscute, stiu ca am loc pentru mai mult si tin numaidecat acest loc sa-l umplu numai cu Bine. Din totdeauna am vrut sa cred si am crezut in ceva Atotputernic, insa cu varsta apar acele indoieli, fara de care e imposibila constiinta omeneasca, am trecut prin faze de neancredere, de ingnoranta ca in final sa realizez ca de fapt, cred, cat de mult nu as vrea dar mereu voi crede, nu conteaza in ce, dar voi crede, momentan  acea Putere, o constituie Binele, da! cred in Bine, vreau sa-i urmez Biblia, vreau sa-i urmez legile, vreau sa-l Plagiez pentru universul meu. 
Latura inexplicabila a Binelui

Spitalul de Urgenta- Fluturi

Fluturi, fluturi...ma pierd si ametesc
Plimba-ti palma-n parul meu
Pana ajungi la suflet
Privirea ti s-a tulburat cind te-am atins.

Iti cant incet cu ochii-nchisi
Si cu buzele grele
Imi este teama zimbetul sa ti-l respir

Nu spune nici un cuvant
Cuvintele se pierd in vant

Si vorbesc cu mine singur
Si in somn te tin alaturi,
Iar in bezna din lumina
Te simt si ametesc

Si imi bagi sub piele fluturi
Si in somn te tin alaturi
Iar atunci cind te privesc
Ma pierd si ametesc
Ma pierd si ametesc

fluturi, fluturi
fluturi, fluturi
fluturi, fluturi

Timpul nu vrea ca sa spuna
Cand s-a intamplat
E prima oara cand iubim cu adevarat

Nu spune nici un cuvant
Cuvintele se pierd in vant

Si vorbesc cu mine singur
Si in somn te tin alaturi,
Iar in bezna din lumina
Te simt si ametesc

Si imi bagi sub piele fluturi
Si in somn te tin alaturi
Iar atunci cind te privesc
Ma pierd si ametesc
Ma pierd si ametesc

fluturi, fluturi
fluturi, fluturi
fluturi, fluturi

Poate toutusi sunt un visator
Stiu ca fluturii, se nasc in zori
Se nasc in zori
Se nasc in zori.

fluturi, fluturi
fluturi, fluturi
fluturi, fluturï

Marea in eu

Inima..s-a oprit? ajutor?! oameni, ajutati-l, ii moare inima, unde-s oamenii? nu mai sunt oameni? dar cine vorbeste? inima!? inima...glumeata, nu s-a oprit, huh
Inima, in i ma, i nima, nimi a, i n i m a, ce insemni tu? nu, nu, nu, nu intreb de valoarea ta in natura, intreb de tine, "cum numesti corabia asa vei calatori", pai tu, inima, cum calatoresti fara a sti ce inseamna numele-ti? hai sa-ti gasim alt nume, emmmmm...pasiuni, tradari, zambete, suparari, Stiu! te voi numi: Mare, voi avea marea langa mine, nu voi mai merge peste 9 lumi spre mare, serile si diminetile, rasariturile si apusurile, salut-urile si la revedere-le, frigul si caldura, toate le voi intalni pe malul marii, in mine, in marea mea!

De fiece data cand ma vor intreba "unde ai fost?" eu am sa spun ca am fost la mare si toti vor fi fericiti pentru ca vor sti unde am fost si numai eu, Marea mea, noi doar vom sti unde am fost, voi inota in sangele gandurilor tale, ma voi zbengui in valurile provocate de bataile tale si in final ma voi inneca in cantecul caldurii tale, ca sa ma renasc in alte conditii existentiale, acolo unde cerul e roz, unde marea e alba, unde curcubeul e albastru, unde copii sunt verzi, unde eu sunt invizibila. Ma intreb de ce eu invizibila? Si un copil imi raspunde: Pentru ca Dumnezeu e invizibil, iar cel care coordoneaza lumea noastra e Dumnezeu...Waa, pare-se eu sunt Dumnezeu si e lumea mea, universul marii mele, universul inimei. Am obosit, merg sa dorm intr-o scoica, pe malul marii, invelita cu nisip si leganata de valuri...-Ai fost vreodata la mare? -Nu, dar am visat c-am fost, mi-a intrat intr-o zi nisip in ochi si am plans toata ziua...

Ochi noi

Trebuie sa-l schimbam! Trebuie sa-l facem fericit! Trebuie sa-i gasim fericirea! Noi stim ce vrea el...Sigur?
Sigur, desigur, noi sa nu avem dreptate? Noi mereu avem dreptate!
Deloc egoist suna :) Chiar de-i nefericit, chiar de sufera, chiar de-i exasperat, asa sa fie, zic eu, si nu zic deloc din rautate, ba din cele mai nobile sentimente ce pot exista. Chiar daca s-ar parea ca suferinta pregateste pentru ceva si mai si, sau poate este un vaccin contra la ceva, totusi imi permit cu toata nesimtirea sa afirm ca de fapt, suferinta este parte a unui eu ce-o poseda, chiar si acea nefericire si mai nu stiu ce, toate astea fac parte din eu, din individualitatea personalitatii, care in nici intr-un caz nu trebuie diminuate pentru ca riscand sa-l faci "fericit", il faci mult mai nefericit pentru ca-i distrugi aureola aia individuala si risti sa-l faci acel "standart", asa-zisa matrice a individului sec. XXI, om implicat in toate "prostiile" existente, sanatos tun, frumos, bine imbracat, cu iubit(a) first class s.a.m.d
Nu il vom schimba, niciodata, ba il felicit ca e nefericit, il felicit ca e bolnav, il felicit ca e sarac, il felicit ca e putin inteligent, il felicit pentru ca e el...
Eu, un alt eu, eu schimbat dar revenit

Dansul zilei în gândurile-mi, care merg la somn

http://www.youtube.com/watch?v=3r99DIRPE2s&p=1BE171475E7C9BA2&index=9&playnext=1

veveriţa de lângă picior

    Venind de la colegiu,am hotărât astăzi să merg să citesc la aer, şi cum alt loc mai potrivit şi mai apropiat decât parcul nu l-am găsit, am mers într-acolo. Soare, zâmbete, havuzul ca niciodată frumos (din partea când vin dinspre B-dul Ştefan cel Mare) radia şi el în mii de cristale, picioarele dadeau de mult prea aşteptatul "covor" al toamnei, iar mirosul, mirosul..ceva între parfumul îmbibat în eşarfa-mi şi fumul de frunze arse, atât de mmmmmm...
   Aruncându-mi corpul pe o bancă, de astă dată nu pe cea de lângă Eliade, iertată-mi fie nesimţirea, da' chiar era azi rece lîngă el, aşa ca am ales una mai cu ieşire la soare, şi-am început să lecturez, şi iarăşi un lucru de neânchipuit, nu se lipea lectura! Bine, erau mai multe cauze, dar asta o las pentru altă dată, m-a indignat faptul că creieru-mi nu se lăsa gata, a pus picioru-n prag şi-a zis ca 30 pag de Dostoyevskiy sunt de-ajuns, evident, că  am lăsat. Continui să repet tuturor şi mereu, că tot ce se face, se face spre bine, păi ţinând cont de astea, datorită abandonării cărţii am dat îndată de-o fiinţă lângă picioru-mi, fiinţă roşcată, cu coada şi corp de şoarec, da, da, o veveriţă, chiar lângă picioru-mi drept, era-n căutarea prăzii care i-am oferit-o datorită prezenţei în geanta-mi a unei chifle, fenomenală senzaţie când vezi toate astea, am prins la viaţă şi tot drumul spre casă-mi era însoţit de zâmbete. Repet şi nu încetez sa repet, că toamna are farmecul ei inconfundabil cu oricare altul, anume ea toamna e cea care răsădeşte inspiraţia în sufletul creatorului, toamna este cea care trezeşte simţirile, ea le acutizează şi le dă o nouă valoare, toamna e colorată...
http://www.youtube.com/watch?v=SbT-9_mdx8c&p=1BE171475E7C9BA2&index=22

Nou-nouţ

Nu ştiu ce m-a lovit astă seară dar rezultatul e evident, am creat un mic univers, în care vor pluti, naviga, descoperi, dezamăgi, odihni, relaxa... gândurile-mi, chiar simţeam necesitatea de a-mi proiecta tot ce se acumulează în mecanismul ăsta numit de multpreastimatul domn X, Creier, ei fie, nu-i asta principalul, principalul e că încep o nouă experienţă! Într-un ceas bun şi cu Doamne-ajută (cum ar zice moldoveanul)