A tăcea

Astăzi am învăţat să tac. Şi fiindcă crezusem că e uşor, am fost lovită de propria siguranţă. Am atins mânerul încercării de nenumărate ori. Am mers pe  drumul către uşă de atâtea ori cât albina umple cufărul cu miere. Mi-a fost amară mierea, dar amărăciunea ei datorându-se nu numai încercărilor eşuate ci şi retrovizoarelor din ochi, care tot clipeau şi chemau, dar am ripostat. Că doar sunt fetiţă mare. Ei da? Cred şi eu, nu e voie? Mdaaa... Şi cum a fost grea deprinderea şi acomodarea, aşa a ajuns a fi de grea despărţirea...despărţirea? Da' de fapt ea a prins aripi? stai, stai, stai...Despărţirea de tăcere a prins aripi? Nu a prins, fiinţa tăcerii e pe cât de taciturnă pe atât de asurzitoare şi ajungi să învârteşti un pasional tango cu ea, cunoscând doar nedorinţa de a vorbi şi speranţa de a nu deschide ochii şi de a tăcea.