azi: Let's go

Ei hai s ni faşim di cap ş s ni-apucăm di esenţa verbului a învăţa, nu zic, treb', da' dom'lor care, mama dracului învăţătură când vrei s ti-ntizi la umbră şi să simţi aer între tine (pielea ta) şi pânză (haina ta), când la oamenii normali umblă fluturii prin stomacuri şi Love is in the air zboară din status în status. După observările proprii am prins eu aşe o chestie, când omu' are pi cap o problemă care îl chinuie el numa' despre dânsa vorbeşte, faza cea mai interesantă e că problema asta a penetrat în toate celulele vieţii noastre, pe alocuri monotone, pe alocuri nemonotone, şi ca să nu ţin prea mult în suspans şi să nu întind rîzîna, da, BAC-u' ne doare. Nu că ne doare în sensu' şel mai direct de indirect, da' aşe ne chinuie, ca şi cum ai avea de făcut ceva şi ştii că trebuie da' laşi "pentru la ora 10, 11, 12...mâine"; impresia vis-a-vis de subiectul dat: trecem în rândişor prin el (sens pervers). Eu azi am conştientizat că mi s-a terminat viaţa de liceu, adică cum o zis genialu' Bacovia "cimitirul tinereţii noastre" azi a ars. Şi dacă ar fi să vorbesc despre aportul său în formarea mea, eu cred că nu atât liceul cât mediul cu diversitatea de caractere/valori/(ne)idealuri m-au format, am obţinut şuturi ş-apoi ridicări şi tot aşa, cred că unicul profesor numele căruia va rămâne  asociat cu liceul (colegiul) e d-na Ghileţchi, femeie excepţională. Da' cum rămâne cu vastele cunoştinţe? cu lumea interioară a profesorilor? cu schimbul de experienţe? cu bla bla bla, cum zice tovarăşu' moldovan mai duceţi-vă cu bla-bla-bla-u' vostru. Eu-s fericită azi, eu nu am nostalgie, eu nu am remuşcări, eu am soviste şi zic merci perioadei pentru alternativă şi nu fac altceva decât să-nchid frumuşel uşa (nu cu picioru', noi jă avem cultură) perioadei şi let's go undeva s ni legăm di şeva. Ni-auzim după rânduşoru' BAC-ist. Cu bine.

El

Înainte de a deschide blogul am trecut prin minte o serie de gânduri sau mai bine zis forme ale gândurilor,  deoarece căutam o formulare, iar acum mi-am zis să scriu aşa cum ştiu, cum îmi vine şi ce îmi vine. Ziceam dintotdeauna că fiinţele care se potrivesc de minune ca două aripi sunt jumătăţi, acum când port în stânga mea o fiinţă cu care, pe bune m-am contopit, nu mai găsesc termen care ar califica şi nu ştiu dacă s-ar cere, jumătatea parcă ar angaja, însă noi, noi pur şi simplu trăim momentul în blugi şi în tricou. Îl voi numi El, El e El, El ştie să stea în stânga mea şi atunci când îmi vine să ţip "FUUUUUCK" mă strânge de mână şi îmi zice "băi" (n-o zice din neştiinţă sau necunoaştere, ci pur şi simplu nu ştie cum să-şi etaleze prin cuvinte felul ăsta special de a mă îmbărbăta) ş-apoi El ştie să ofere cele mai strânse şi fenomenale îmbrăţişări, am zis că voi crea într-o zi o broşură cu specii şi feluri de îmbrăţişări de-ale sale, pentru orice ocazie şi în orice circumstanţe. El e cel care are 300 minute să vorbească lunar cu mine şi le cheltuie în 2-3 zile. El e cel cu care mergem pe străzile Chişinăului şi urlăm în gura mare "I believe i can fly" sau "Penis". Cu el am avut cele mai speciale experienţe, cu el am petrecut primele clipe de majorat, cu el "privesc" filme, cu el 10 minute se termină aşa "ya v shoke, nu cred, sigur doar 1 minut a fost". Şi dacă cineva mi-ar spune despre coincidenţe că sunt rezultatul deprinderii şi cunoaşterii aprofundate, am să-i zic c-o dă în bară în cazul nostru, cu El am avut coincidenţe de spaţiu, timp şi Om, cu El am coincidenţe care-s rezulatul contopirii, cu El spunem fraze, facem gesturi, avem gânduri, dorinţe, vise, concomitent şi ele sunt acel ceva pentru care medicina  spune "медицина здесь  безсильна" adică nu are explicaţii. Îmi dau seama că pe cât de mult scriu pe atât de multe idei îmi vin, însă nu vreau să dezbrac misterul ce ne înconjoară, de aceea, am să ofer doar câteva rânduri Lui: A fost greu, ştim, e frumos, vedem, e misterios, simţim. Azi vreau doar să-mi dai fluturii tăi şi eu să ţi-i dau pe ai mei, asta va fi cunoaşterea care nu o avem (încă).
P.S. Doar cu El am văzut marea  în sensul ei adevărat

Vis

VIS, visuri, s. n. 1. Faptul de a visa; înlănțuire de imagini, de fenomene psihice și de idei care apar în conștiința omului în timpul somnului. Cred că una din tainele care ba mi-o pot explica, ba nu pot, ba am o părere confuză, rămâne a fi Visul. Visul, mister, mit, amintire, prezicere, rod al subconştientului, bred sau pur şi simplu fenomen inexplicabil? Pornind de la fiecare termen poţi construi palate cu argumente în fiecare cărămidă, eu totuşi aş prefera să mă alătur uneia din variante, şi anume rodul subconştientului. El, fenomen complex, la rândul său, poate releva atât miticul, poate pe alocuri magicul cât şi mmmmm, biologicul (să-i zic) sau poate explicabilul. De fapt, dintotdeauna când visam cutărescu lucru, încercam să construiesc probabilităţi şi posibilităţi, dacă visam chestii cu tentă negativă le atribuiam o realitate pozitivă şi vice-versa, astfel încât manipulam subconştientul. Totuşi dacă e să vorbesc despre vis dintr-o lumină mai vastă, cred că cel mai tare am fost surprinsă de capacitatea geniului eminescian de a visa, şi anume felul ăsta de a trăi în realităţi care constituie visele, de a trece din vis în vis şi de a se regăsi sub aspecte diferite dar în aceeaşi esenţă. Şi dacă ar fi să revin la cultul indian (cunoştinţă cu care am făcut în opera lui Eliade) care vorbeşte despre ciclul vital al  sufletului în esenţă şi sub diferite forme, aş vedea visul ca pe o reîntoarcere per moment în condiţiile anterioare sau poate ulterioare, astfel căutând parcă răspunsuri, semne sau pur şi simplu echilibru de undeva, asemeni lucrurilor cu care ai făcut cunoştinţă cândva însă esenţa cărora nu ţi-o aminteşti ci doar locul cunoştinţei, ca ulterior ştiind să nu faci decât acolo să cauţi. 
 

Unii versus Alţii

Unii oameni vor mai mult, alţii mai puţin;

Unii doar se joacă, alţii doar vorbesc ;

Unii oameni te cred nebun, alţii te iubesc;

Unii simt mai mult, simt orice, chiar trăiesc!

Alţii sunt încarceraţi în gândurile proprii sau in ale altora...

Unii iubesc marea, alţii muntele;

Unii cred in coincidenţe, alţii simt ceva ceresc!

Eu beau cafea, tu ceai, ei doar dorinţe, sau invers, oricum mi-e totuna...

Unii iubesc sa privească oamenii dormind...alţii dorm...şi restul te adorm.

Toţi avem un scop în viaţă, unii l-au văzut...alţii stau pe loc;

Unii au un ideal...şi luptă pentru el din greu,

alţii nu au idealuri, dar le ajung involuntar pe ale celor ce le vor.

Unii işi traiesc clipa..alţii s-au pierdut pe drum.

Se aleargă, se stă, se merge înainte sau înapoi, se ascultă, se priveşte, se simte...

Unii-şi caută oglinda in ceilalţi...alţii merg pe contrasens ;

Unii cauta fericirea in succes, altii vad succesul in fericire ;

Eu te simt mai aproape cu cât te-ndepărtezi, alţii cu cât te apropii...

Unii nu işi recunsoc reflexia, alţii nu o vad;

Unii văd o luptă intre distanţă si timp, alţii o simt, alţii n-o-nţeleg...

Unii văd că alţii-s mulţi...alţii văd că unii-s mulţi!

Eu văd doar zeci de mii de tu si eu...

Tu vezi doar idei si o nebunie.

Eu vreau să spun că am avut şi am parte de o serie de zile în care m-am simţit special, eu vreau să spun că eu am început să încep şi asta-i fericire. Şi fericirea rezidă anume în felul ăsta uimitor de a (te) cunoaşte (în) alţi oameni, de a iniţia ceva, de a avea parte de momente, discuţii, trăiri, dezamăgiri (astea mai puţin). Eu am descoperit capacitatea asta încăpătoare (să-i zic) de a capta orice mi se oferă şi marea fericire e că ştiu să selectez ceea ce mi-e apropiat. Uneori poţi fi bulversat de această avalanşă de  cunoaşteri însă nu mă grăbesc să fug (o făceam anterior) ci doar revin la pieptul celui care va tăcea împreună cu mine, sau pur şi simplu va asculta fluxul de breduri care vin să combată tot la rând. Mă uimeşte uneori capacitatea asta a oamenilor apropiaţi de a închide ochii în unele momente asupra bredurilor mele negândite. Presupun că e vorba de ataşamentul şi iubirea ce mi-o poartă, pentru că simţi când e necesar să combaţi acea avalanşă de chestii care se bat cap în cap; şi atunci când revin în sânul lor, cum am mai spus, ei nu fac altceva decât să-mi ofere pieptul de care mă reazem şi inima pe care o ascult fără a mai încerca să-şi exprime opiniile bine argumentate, din egoism.

U2 - Beautiful day

A dărui

Să poţi să treci peste tine, să poţi trece peste frică, peste prejudecăţi, peste orgoliu, peste "chestii" şi să dăruieşti căldură. A şti să dăruieşti nu scrie nicăieri. Instrucţiunile sunt în tine. Pe experienţă ce trece, pe oameni cunoscuţi, pe "zigzaguri ale vieţii", pe tine ce treci, faci paşi spre felul tău de a dărui. Atingându-te de Ei obţii instrucţiuni. Exploratorul din tine primind imbolduri din atingeri nu face altceva decât să le raporteze ţie, astfel adaptând şi amestecând felul tău de a fi cu felul tău de a dărui. Şi ajungi într-un moment cu propriul tău Cod al Dăruirii, personalizat şi individualizat în mii şi sute de variante, Cod în care fiecare şi-ar găsi soarele, Cod în care revenim din nou şi din nou ca să simţim acel Matern, cu care ne naştem şi pe care-l căutăm mereu. Eu ştiu oameni care dăruiesc, eu simt oamenii ăştia şi ştiu că mă regăsesc lejer în Codul lor. Ei au raze, ei fac să schiţeze pe faţa mea zâmbete continue, şi nu simple zâmbete ci zâmbete cu raze. Şi dacă vreau să revin cândva, undeva, păi să revin în îmbrăţişarea lor, cea adaptată mie, fiindcă nu-i nimic mai matern, cald, luminos, misterios şi minunat decât acel amestec de nuştiuce după interacţiunea cu care radiez.

Plăceri, dacă tot s-a făcut un miros de snobism în jurul ăstui cuvânt am hotărât să încerc şi eu să-l insuflu. Pentru mine plăcerea e atunci când pe o parte a mâinii simt bătăile unei inimi şi în dosul ei bătăile altei inimi. Şi dacă per moment gestul îţi pare preadincaleafară intim, ajungi să te obişnuieşti, pentru că e mult prea deosebit. Aşa de parcă deţii o barieră în care se bat două mări cu valurile, tinzând să sfideze bariera. Faza cea mai interesantă e felul ăsta într-u' totul deosebit de a obţine sincronizare. Aşa de parcă ambele îşi adună armele şi dintr-un haos de bătăi, simţi un continuu şi profund Pdîşi, pdîşi, pdîşi...Şi atunci, atunci revelaţia absolută cuprinde ambele corpuri şi orice simţământ devine comun, şi cele 2 atât de diferite feluri de sânge încep a se înrudi creând per moment probabilităţi, încercări spre încercări şi un singur dar de temelie sentiment, cel al contopirii. Apropiaţi-Vă inimile oameni, sfidaţi bariere :)

Dacă ar fi să mor, să mor acolo unde sufletu' se desprinde din spaţiul indefinit şi abstract al pieptului. Simt mereu o durere apăsătoare când sunt pe punctul culminant al fericirii şi îmi făceam griji un timp până a realiza faptul că în acele momente, aşa zis-ul suflet încearcă să se desprindă, ca o algă de la adâncimi spre ţărm. Îmi e frică de o desprindere definitivă pentru că dacă acum am parte de revelaţia desprinderii oricum revin ca un elastic la starea iniţială, însă dacă va urma acea desprindere, acea revelaţie absolută mă tem de o pierdere, nu o pierdere a ceea la ce ţin ci la o pierdere de mine.