Declaraţie

Zicea cineva că mai bine mai târziu decât niciodată, ei bine în 3 ani de colegiu eu am realizat că am ratat multe lucruri inclusiv oameni, ironia sorţii e că realizezi acest lucru la sfârşit doar, ei bine ţinând cont c-a mai rămas un an de zile îmi propun o serie de priorităţi realizarea cărora o voi proiecta aici. Acum doar primul punct îl menţionez: A nu rata oameni şi momente.
P. S. Articol dedicat Doiniţei, am s-o etichetez pe facebook

ploaie

Eu cred că în altă viaţă am fost ploaie, ce fel de ploaie? ploaie de rouă, eu am fost ploaie de rouă, eu am fost cea mai matinală ploaie, iată de ce până acum dimineţile mi-s mult mai matinale decât ale celorlalţi. Şi dacă copiii sunt cei mai sinceri şi curaţi (chiar şi în condiţiile la care revin) păi eu când eram micuţă mă trezeam la 4-5 dimineaţa şi alergam afară cu picioarele goale prin iarba (troscot îi ziceam şi îi zic) împânzită cu rouă, ca mai târziu să mă aplec şi să beau din acea licoare, gustul căreia îmi revine şi acum peste ani, nu e un gust de apă sau ploaie e un gust, ba o aromă castă şi specifică, sigur diferită de cea a apei fie ea şi de izvor. Şi atunci simţeam acea revenire care se-ntoarce în valuri care fac să păleşti la faţă, reveneam în picăturile mele, eu mă simţeam pe mine cea de atunci, cea umedă, cea neprihănită, cea uitată dar totodată binecunoscută, într-un cuvânt ploaia de rouă. Şi acum când plouă, când cenuşiul urban nu are verde care ar îmblânzi roua mă simt strivită, mă simt apăsată şi murdară pentru că nu pot simţi acea revelaţie de potolire a setei de mine. Eu îmi cedez armele pe care nu le-am avut nicicând, armele care au fost constituite din eu, eu mă îndepărtez de mine tot mai mult şi doar ploaia scotoceşte câteodată prin acele reflexe necondiţionate, bulversându-mă prin confuzia cauzată de eu-acea şi eu.

Uniforme de general (Mircea Eliade)

— Spune-mi şi mie cum faci, îl întreba. Cum faci să-ţi imaginezi amintirile...
 — Întâi le imaginez, şi apoi mi le amintesc. Probabil că şi dumneata ţi-ai imaginat multe în viaţa dumitale, dar le-ai uitat. Nu-ţi aminteşti decât ce ţi s-a întâmplat, cum se spune, personal, dar astea, Maestro, pentru noi, artiştii, nu au valoarea pe care o au pentru ceilalţi...
 Se ridică brusc în picioare şi, aşa cum îi era obiceiul când presimţea că va spune lucruri pe care le evitase până atunci, începu să se plimbe cu paşi mari prin salon.
 — Îţi marturiseam odată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sunt nepot de erou, ci pentru ca am redescoperit sensul i funcţia spectacolului. Dar nu ţi-am spus ce înseamnă asta pentru mine. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi...
 — Prin imaginaţie, repeta Antim tot mai bine dispus. Adică, în mintea noastra... Dar asta nu schimba realitatea, ce se întâmplă cu adevărat în noi şi în jurul nostru...
 Ieronim se opri în faţa lui şi-l privi surprins, ca şi cum n-ar fi fost sigur ca L-a auzit bine.
 — Depinde ce înţelegi prin realitate, spuse. Pentru mine, realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaştem numai după moarte. Dar arta, şi în special teatrul, spectacolul, ne revelează acest adevăr în tot ce se întâmplă în jurul nostru, şi mai ales în tot ce ne putem imagina că se întâmplă. În fond, teatrul, ca şi filozofia, este o pregătire pentru moarte. Cu deosebire, pentru mine capitala, ca spectacolul anticipează revelaţia morţii, pentru că îţi arată toate acestea aici, pe pamânt, în viaţă e toate zilele...
 — Ieronim, nu te mai înţeleg...
 Şi i se păru că zâmbetul care-i luminase figura începe să se şteargă, şi privirile se pregătesc să se depărteze, gata să se piardă, absenţe, în gol.
 — Pentru ca dumneata, Oncle Vania, continuaă Ieronim cu un alt glas, mai blând şi totuşi mai solemn, dumneata te încapăţânezi să reduci înţelegerea la exerciţiul raţiunii, ca la şah. Dar ştii foarte bine că nici arta, nici viaţa nu pot fi înţelese numai prin raţiune. Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, aşadar o revelaţie decisivă, un adevăr cutremurător. Bunăoară, orice porumbel ar putea camufla...
 
 

azi ca şi ieri

Eu azi iubesc 

2 zile

Straniu aşa cum un weekend poate să te crească, straniu cum o lipsă poate să genereze o serie de lipse şi nesăturări , eu am s-o spun uşor pe scurtătură că am trecut o carte (aproape întreagă) prin mine fiindcă aveam nevoie să ocup timpul cu ceva. Straniu dar pe cât de eficientă a fost evadarea pe atât de dureroasă a fost conştientizarea anumitor chestii, şi ca să nu fie prea vag am să dau copierii câteva idei subliniate: "Dacă omul va uita cu desăvârşire  că există moarte , că există un sfârşit, riscăm să ne reîntoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie că într-o zi va muri, cine ştie asta încontinuu, este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte". Şi mai spune Eliade (fiindcă cartea-i semnată de el) că omul perfect a fost pe pământ doar în câteva etape ale omenirii, anume în cele în care a conştientizat că e muritor, astfel ştiindu-şi soarta efemeră tindea mereu să exploateze la maximum, să evadeze din limita cuvântului "nu pot".
Cât despre experienţa personală şi actualitatea unor idei pentru mine, am găsit piloni pe care îmi arborez aşa-zisul eu: "La optsprezece ani eşti încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ţi-o vei alege în interpretarea vieţii...La douăzeci şi cinci de ani, după ce ţi-ai spus primul cuvânt - şi orice ai face, la acea vârstă, nu e decât un cuvânt - eşti deja secat, fixat. Trebuie să rămâi tu însuţi, să fii tu însuţi, să te realizezi, să creezi..."
Şi deja despre apartenenţa sus-numitului eu unui anumit grup, unei generaţii (în cantităţi reduse comparativ celei obişnuite), am găsit următoarele: "Există un debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei...Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume - nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida - iată vocaţia unui huligan", deci, domnii mei, după cum aţi reuşit să observaţi, cuvântul cheie - huligan, e dublu cheie. "Prima cheie" e numele-calificativ al generaţiei cărei îi aparţinem şi "a doua cheie" e numele propriu-zis al operei.
Cât despre piesa din început, e soundtrack-ul a două zile, e melodia care mi se asociază cu o creştere.

 

Ciuvak, odihnă plăcută! :* 

Traseul meu

Eu merg  în fiecare zi pe acelaşi traseu spre colegiu, aceleaşi cartiere, aceleaşi gropi pe străzi, acelaşi chioşc din care joia  cumpăr "Adevărul", aceleaşi/aceiaşi...şi ironia sorţii chiar dacă se repetă cuvântul acelaşi eu nu am loc pentru monotonie pe traseul meu, pentru că traseul meu e ca şi mine (eu doar nu mă plictisesc cu mine şi nu sunt monotonă cu mine), aşadar orice acelaşi poate avea zilnic capacitatea de a scoate din interiorul meu un Wow sau un zâmbet, sau o încordare de ochi, sau o atenţie accentuată sau orice altă emoţie. Îmi place traseul meu  pentru că pe parcursul său am posibilitatea să întorc capul peste umăr şi să mă văd în pereţii de sticlă a clădirilor pe lângă care trec. Am calculat 3 locaţii cărora le port fidelitate şi mă privesc pe suprafaţa lor şi, credeţi-mă, am ajuns să am reflexe cu 3 metri înaintea lor. "Suprafeţele mele" m-au ştiut cu haină de iarnă şi cu mănuşi pline de zăpadă, cu kg în plus şi invers, cu dispoziţie de inlove, cu dispoziţie vidă, cu primăvară, cu toamnă, cu iarnă, cu vară în ochi, păr şi corp. Şi dacă am eu parte de al meu traseu cu ale sale "suprafeţe" eu sunt sigură că fiecare dintre ei/voi/noi au parte de traseul lor, traseu despre care parcă nu s-ar vorbi (cică-i banal) dar sunt sigură că despre care s-ar gândi, fiidcă el, el undeva ne e mai apropiat ca oricine/orice altcineva/altceva. Numai pe el poţi să treci rezumând ziua sau dimpotrivă planificând ziua, gândind emoţii şi zâmbind amintiri sau pur şi simplu neavând ce face, să treci cu ochii asupra crăpăturilor din drum şi să le păşeşti cu stricteţe.  Eu îmi iubesc traseul, el îmi e un confident fidel pe lângă care trec în tăcere dar tăcând învăţ.

"Tema pentru acasă" de Nicolae Dabija

"Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veşnicia ca să-l depăn până la capăt. Şi, dacă m-aş trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reuşit eu să rostesc într-o viaţă de om. Iar dacă n-ar reuşi nici el-să fii atenţi la ce îngână ierbile din cimitire" N. Dabija
Da, am citit şi eu "Tema pentru acasă" de Dabija şi, ah, da, m-a atins şi pe mine, e o carte care se simte şi din moment ce-o simţi te doare, aşa încât ai noduri în gât şi strângeri în stomac. Se scrie şi în Moldova, dom'lor, se scrie!
Pe scurt, o elevă îţi urmează profesorul în Siberia, unde ce-l din urmă a fost deportat pentru că făcea parte din intelectuali (duşmani ai poporului proletar); ea fiind îndrăgostită şi totodată sigură că el îi este ursitul îl ajută să evadeze din lagărul de concentrare. În vâltoarea evenimentelor ei se regăsesc şi devin soţ şi soţie, cu riscul să fie penalizaţi ei evadează de mai multe ori însă fiece încercare se soldează cu eşec. Dabija redă scene carnale a existenţei oamenilor în lagăr, reliefând nu doar greutatea fizică ci şi cea morală; filosofi, profesori, academicieni, preoţi, criminali în serie, toţi sunt supuşi muncii, frigurilor, existenţei în comun şi înjosirilor de către dumnezeul proletar (tovarăşu' Stalin) prin intermediul mucenicilor săi  (comandanţi de lagăre). Iar o minunată istorie de dragoste, precum cea a lui Mihai şi a Mariei nu doar că se menţine ci înfloreşte şi se întăreşte cu fiece piedică căreia îi este supusă, cu mici plăceri împărtăşite doar de ei 2 (ţidule cu o frecvenţă de una la o lună ş.a)...Iar finalul, finalul rămâne a fi unul tulburător, să-i zic, de la suflet la suflet.

Love is...Hubba Bubba...Mivina

"Ea mestecă Orbit-ul ei fără de zahăr" cuvintele piesei care ascund undeva sub sunete şi litere un mesaj mai amplu şi evident, mai subtil. Eram mică şi mama nu-mi permitea să cumpăr gume de mestecat. nu înţelegeam de ce şi clar că nu puteam concepe ideea că asta ar fi periculos, nu de alta dar eu nu eram copil, eu eram matur. Aşa că mitul gumei de mestecat l-am purtat pe toate frecvenţele copilăriei mele, îmi amintesc că adunam bănuţi şi când aveam o monedă de 50 bani eram fericită pentru că din start mi se asocia cu renumita gumă "Love is..." ş-ap' alta mai sofisticată hubba bubba, toate erau atât de dorite dar atât de interzise, pentru că mama mea ştiind că adun bănuţi a mers la paşi radicali, şi anume a interzis vânzătorilor din magazinul apropiat să-mi vândă gume de mestecat. Maicăăăăă ce jale, cum aşa dom'le să ţi se lezeze dreptul legal de consumator? (noi atunci eram sub comunişti, ca şi acum ;)) ) da' iată aşa, simplu şi fără încordări, cel mai mult mă interesa cum se poate ca vânzătorii să fie într-atât de cinstiţi şi oneşti încât pierzând din venit (puţin, da' oricum) să se ţină de cuvânt. Ş-ap' trecând peste toate interdicţiile mamei şi crescând am ajuns eu la concluzia că mai am eu magazine prin jurul casei, parcă simt fiorii când am ieşit din casă, cu musca pe căciulă, să cumpăr "aţă pentru croşetat" şi să iau şi gume de mestecat, desigur prima dată o fo' stresant, da' mai apoi mi s-a dat pe gust, aşa că mă învăţasem să trec peste muştele de pe căciulă şi să primesc plăcere :D. Ş-ap' a urmat perioada Mivina, pentru cine nu ştie, un fel de macaroane semifabricate, crocante, cu gust mega super bun; Mivina cu condimentele de pe palmă erau cu adevărat deliciile care te scoteau din cotidian şi te lăsau per moment să primeşti plăcere gustativă. Şi a propos a trecut şi ea sub incidenţa interdicţiilor materne, şi sub cea a "muştelor pe căciulă".

Se zice că totul se cunoaşte în comparaţie, comparăm oameni cu oameni, ţesături cu ţesături, fruct cu fruct, unitate de măsură cu unitate de măsură, tot cu tot...Aşa şi viaţa cu toate componentele sale, valoarea cărora se schimbă prin acumularea experienţei (cunoaşterii), adesea schimbarea semnului din plus în minus şi invers a concepţiilor duce la schimbarea propriu-zisă a fiinţelor. Şi dacă te întrebi şi nu găseşti răspunsuri, şi dacă acumulezi şi nu te schimbi, poate problema e în felul cum iai lucrurile, poate acel minus tre' să ia o liniuţă verticală şi să se facă plus, poate plusului îi e în plus acea liniuţă verticală. Dar cum vezi? Cum înţelegi? Întâlnirile cu sine după eşecuri, iată răspunsul meu, nu-i nimic mai tulburător, dom'lor, decât acea linişte după furtună, când, răvăşite fiind, gândurile iau altă întorsătură căutânduşi echilibrul spre unul din poli. A cunoaşte nu înseamnă a schimba, a stoca, a experimenta, a eşua şi mai apoi a schimba.