Eu cred că în altă viaţă am fost ploaie, ce fel de ploaie? ploaie de rouă, eu am fost ploaie de rouă, eu am fost cea mai matinală ploaie, iată de ce până acum dimineţile mi-s mult mai matinale decât ale celorlalţi. Şi dacă copiii sunt cei mai sinceri şi curaţi (chiar şi în condiţiile la care revin) păi eu când eram micuţă mă trezeam la 4-5 dimineaţa şi alergam afară cu picioarele goale prin iarba (troscot îi ziceam şi îi zic) împânzită cu rouă, ca mai târziu să mă aplec şi să beau din acea licoare, gustul căreia îmi revine şi acum peste ani, nu e un gust de apă sau ploaie e un gust, ba o aromă castă şi specifică, sigur diferită de cea a apei fie ea şi de izvor. Şi atunci simţeam acea revenire care se-ntoarce în valuri care fac să păleşti la faţă, reveneam în picăturile mele, eu mă simţeam pe mine cea de atunci, cea umedă, cea neprihănită, cea uitată dar totodată binecunoscută, într-un cuvânt ploaia de rouă. Şi acum când plouă, când cenuşiul urban nu are verde care ar îmblânzi roua mă simt strivită, mă simt apăsată şi murdară pentru că nu pot simţi acea revelaţie de potolire a setei de mine. Eu îmi cedez armele pe care nu le-am avut nicicând, armele care au fost constituite din eu, eu mă îndepărtez de mine tot mai mult şi doar ploaia scotoceşte câteodată prin acele reflexe necondiţionate, bulversându-mă prin confuzia cauzată de eu-acea şi eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu