Offff

Dragoste, nebună dragoste, care lasă în urma sa efectul "a vtîkni"

Omul

eu
sunt
un
om
omul
este
un
ou
oul
este
o
sferă
sfera
este
pământul
pământul
este
humă
Morala: sapă pământul, nici nu ştii cum dai de om.

de dimineaţă

pentru că e soare afară, pentru că eu am soare, pentru că soarele e în mine, declar Don't Worry Be Happy.

Declaraţie

Zicea cineva că mai bine mai târziu decât niciodată, ei bine în 3 ani de colegiu eu am realizat că am ratat multe lucruri inclusiv oameni, ironia sorţii e că realizezi acest lucru la sfârşit doar, ei bine ţinând cont c-a mai rămas un an de zile îmi propun o serie de priorităţi realizarea cărora o voi proiecta aici. Acum doar primul punct îl menţionez: A nu rata oameni şi momente.
P. S. Articol dedicat Doiniţei, am s-o etichetez pe facebook

ploaie

Eu cred că în altă viaţă am fost ploaie, ce fel de ploaie? ploaie de rouă, eu am fost ploaie de rouă, eu am fost cea mai matinală ploaie, iată de ce până acum dimineţile mi-s mult mai matinale decât ale celorlalţi. Şi dacă copiii sunt cei mai sinceri şi curaţi (chiar şi în condiţiile la care revin) păi eu când eram micuţă mă trezeam la 4-5 dimineaţa şi alergam afară cu picioarele goale prin iarba (troscot îi ziceam şi îi zic) împânzită cu rouă, ca mai târziu să mă aplec şi să beau din acea licoare, gustul căreia îmi revine şi acum peste ani, nu e un gust de apă sau ploaie e un gust, ba o aromă castă şi specifică, sigur diferită de cea a apei fie ea şi de izvor. Şi atunci simţeam acea revenire care se-ntoarce în valuri care fac să păleşti la faţă, reveneam în picăturile mele, eu mă simţeam pe mine cea de atunci, cea umedă, cea neprihănită, cea uitată dar totodată binecunoscută, într-un cuvânt ploaia de rouă. Şi acum când plouă, când cenuşiul urban nu are verde care ar îmblânzi roua mă simt strivită, mă simt apăsată şi murdară pentru că nu pot simţi acea revelaţie de potolire a setei de mine. Eu îmi cedez armele pe care nu le-am avut nicicând, armele care au fost constituite din eu, eu mă îndepărtez de mine tot mai mult şi doar ploaia scotoceşte câteodată prin acele reflexe necondiţionate, bulversându-mă prin confuzia cauzată de eu-acea şi eu.

Uniforme de general (Mircea Eliade)

— Spune-mi şi mie cum faci, îl întreba. Cum faci să-ţi imaginezi amintirile...
 — Întâi le imaginez, şi apoi mi le amintesc. Probabil că şi dumneata ţi-ai imaginat multe în viaţa dumitale, dar le-ai uitat. Nu-ţi aminteşti decât ce ţi s-a întâmplat, cum se spune, personal, dar astea, Maestro, pentru noi, artiştii, nu au valoarea pe care o au pentru ceilalţi...
 Se ridică brusc în picioare şi, aşa cum îi era obiceiul când presimţea că va spune lucruri pe care le evitase până atunci, începu să se plimbe cu paşi mari prin salon.
 — Îţi marturiseam odată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sunt nepot de erou, ci pentru ca am redescoperit sensul i funcţia spectacolului. Dar nu ţi-am spus ce înseamnă asta pentru mine. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi...
 — Prin imaginaţie, repeta Antim tot mai bine dispus. Adică, în mintea noastra... Dar asta nu schimba realitatea, ce se întâmplă cu adevărat în noi şi în jurul nostru...
 Ieronim se opri în faţa lui şi-l privi surprins, ca şi cum n-ar fi fost sigur ca L-a auzit bine.
 — Depinde ce înţelegi prin realitate, spuse. Pentru mine, realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaştem numai după moarte. Dar arta, şi în special teatrul, spectacolul, ne revelează acest adevăr în tot ce se întâmplă în jurul nostru, şi mai ales în tot ce ne putem imagina că se întâmplă. În fond, teatrul, ca şi filozofia, este o pregătire pentru moarte. Cu deosebire, pentru mine capitala, ca spectacolul anticipează revelaţia morţii, pentru că îţi arată toate acestea aici, pe pamânt, în viaţă e toate zilele...
 — Ieronim, nu te mai înţeleg...
 Şi i se păru că zâmbetul care-i luminase figura începe să se şteargă, şi privirile se pregătesc să se depărteze, gata să se piardă, absenţe, în gol.
 — Pentru ca dumneata, Oncle Vania, continuaă Ieronim cu un alt glas, mai blând şi totuşi mai solemn, dumneata te încapăţânezi să reduci înţelegerea la exerciţiul raţiunii, ca la şah. Dar ştii foarte bine că nici arta, nici viaţa nu pot fi înţelese numai prin raţiune. Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, aşadar o revelaţie decisivă, un adevăr cutremurător. Bunăoară, orice porumbel ar putea camufla...
 
 

azi ca şi ieri

Eu azi iubesc 

2 zile

Straniu aşa cum un weekend poate să te crească, straniu cum o lipsă poate să genereze o serie de lipse şi nesăturări , eu am s-o spun uşor pe scurtătură că am trecut o carte (aproape întreagă) prin mine fiindcă aveam nevoie să ocup timpul cu ceva. Straniu dar pe cât de eficientă a fost evadarea pe atât de dureroasă a fost conştientizarea anumitor chestii, şi ca să nu fie prea vag am să dau copierii câteva idei subliniate: "Dacă omul va uita cu desăvârşire  că există moarte , că există un sfârşit, riscăm să ne reîntoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul, că va avea un sfârşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit, şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Cine ştie că într-o zi va muri, cine ştie asta încontinuu, este în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crâncene libertăţi, de cele mai curajoase acte". Şi mai spune Eliade (fiindcă cartea-i semnată de el) că omul perfect a fost pe pământ doar în câteva etape ale omenirii, anume în cele în care a conştientizat că e muritor, astfel ştiindu-şi soarta efemeră tindea mereu să exploateze la maximum, să evadeze din limita cuvântului "nu pot".
Cât despre experienţa personală şi actualitatea unor idei pentru mine, am găsit piloni pe care îmi arborez aşa-zisul eu: "La optsprezece ani eşti încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ţi-o vei alege în interpretarea vieţii...La douăzeci şi cinci de ani, după ce ţi-ai spus primul cuvânt - şi orice ai face, la acea vârstă, nu e decât un cuvânt - eşti deja secat, fixat. Trebuie să rămâi tu însuţi, să fii tu însuţi, să te realizezi, să creezi..."
Şi deja despre apartenenţa sus-numitului eu unui anumit grup, unei generaţii (în cantităţi reduse comparativ celei obişnuite), am găsit următoarele: "Există un debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei...Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume - nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida - iată vocaţia unui huligan", deci, domnii mei, după cum aţi reuşit să observaţi, cuvântul cheie - huligan, e dublu cheie. "Prima cheie" e numele-calificativ al generaţiei cărei îi aparţinem şi "a doua cheie" e numele propriu-zis al operei.
Cât despre piesa din început, e soundtrack-ul a două zile, e melodia care mi se asociază cu o creştere.

 

Ciuvak, odihnă plăcută! :* 

Traseul meu

Eu merg  în fiecare zi pe acelaşi traseu spre colegiu, aceleaşi cartiere, aceleaşi gropi pe străzi, acelaşi chioşc din care joia  cumpăr "Adevărul", aceleaşi/aceiaşi...şi ironia sorţii chiar dacă se repetă cuvântul acelaşi eu nu am loc pentru monotonie pe traseul meu, pentru că traseul meu e ca şi mine (eu doar nu mă plictisesc cu mine şi nu sunt monotonă cu mine), aşadar orice acelaşi poate avea zilnic capacitatea de a scoate din interiorul meu un Wow sau un zâmbet, sau o încordare de ochi, sau o atenţie accentuată sau orice altă emoţie. Îmi place traseul meu  pentru că pe parcursul său am posibilitatea să întorc capul peste umăr şi să mă văd în pereţii de sticlă a clădirilor pe lângă care trec. Am calculat 3 locaţii cărora le port fidelitate şi mă privesc pe suprafaţa lor şi, credeţi-mă, am ajuns să am reflexe cu 3 metri înaintea lor. "Suprafeţele mele" m-au ştiut cu haină de iarnă şi cu mănuşi pline de zăpadă, cu kg în plus şi invers, cu dispoziţie de inlove, cu dispoziţie vidă, cu primăvară, cu toamnă, cu iarnă, cu vară în ochi, păr şi corp. Şi dacă am eu parte de al meu traseu cu ale sale "suprafeţe" eu sunt sigură că fiecare dintre ei/voi/noi au parte de traseul lor, traseu despre care parcă nu s-ar vorbi (cică-i banal) dar sunt sigură că despre care s-ar gândi, fiidcă el, el undeva ne e mai apropiat ca oricine/orice altcineva/altceva. Numai pe el poţi să treci rezumând ziua sau dimpotrivă planificând ziua, gândind emoţii şi zâmbind amintiri sau pur şi simplu neavând ce face, să treci cu ochii asupra crăpăturilor din drum şi să le păşeşti cu stricteţe.  Eu îmi iubesc traseul, el îmi e un confident fidel pe lângă care trec în tăcere dar tăcând învăţ.

"Tema pentru acasă" de Nicolae Dabija

"Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veşnicia ca să-l depăn până la capăt. Şi, dacă m-aş trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reuşit eu să rostesc într-o viaţă de om. Iar dacă n-ar reuşi nici el-să fii atenţi la ce îngână ierbile din cimitire" N. Dabija
Da, am citit şi eu "Tema pentru acasă" de Dabija şi, ah, da, m-a atins şi pe mine, e o carte care se simte şi din moment ce-o simţi te doare, aşa încât ai noduri în gât şi strângeri în stomac. Se scrie şi în Moldova, dom'lor, se scrie!
Pe scurt, o elevă îţi urmează profesorul în Siberia, unde ce-l din urmă a fost deportat pentru că făcea parte din intelectuali (duşmani ai poporului proletar); ea fiind îndrăgostită şi totodată sigură că el îi este ursitul îl ajută să evadeze din lagărul de concentrare. În vâltoarea evenimentelor ei se regăsesc şi devin soţ şi soţie, cu riscul să fie penalizaţi ei evadează de mai multe ori însă fiece încercare se soldează cu eşec. Dabija redă scene carnale a existenţei oamenilor în lagăr, reliefând nu doar greutatea fizică ci şi cea morală; filosofi, profesori, academicieni, preoţi, criminali în serie, toţi sunt supuşi muncii, frigurilor, existenţei în comun şi înjosirilor de către dumnezeul proletar (tovarăşu' Stalin) prin intermediul mucenicilor săi  (comandanţi de lagăre). Iar o minunată istorie de dragoste, precum cea a lui Mihai şi a Mariei nu doar că se menţine ci înfloreşte şi se întăreşte cu fiece piedică căreia îi este supusă, cu mici plăceri împărtăşite doar de ei 2 (ţidule cu o frecvenţă de una la o lună ş.a)...Iar finalul, finalul rămâne a fi unul tulburător, să-i zic, de la suflet la suflet.

Love is...Hubba Bubba...Mivina

"Ea mestecă Orbit-ul ei fără de zahăr" cuvintele piesei care ascund undeva sub sunete şi litere un mesaj mai amplu şi evident, mai subtil. Eram mică şi mama nu-mi permitea să cumpăr gume de mestecat. nu înţelegeam de ce şi clar că nu puteam concepe ideea că asta ar fi periculos, nu de alta dar eu nu eram copil, eu eram matur. Aşa că mitul gumei de mestecat l-am purtat pe toate frecvenţele copilăriei mele, îmi amintesc că adunam bănuţi şi când aveam o monedă de 50 bani eram fericită pentru că din start mi se asocia cu renumita gumă "Love is..." ş-ap' alta mai sofisticată hubba bubba, toate erau atât de dorite dar atât de interzise, pentru că mama mea ştiind că adun bănuţi a mers la paşi radicali, şi anume a interzis vânzătorilor din magazinul apropiat să-mi vândă gume de mestecat. Maicăăăăă ce jale, cum aşa dom'le să ţi se lezeze dreptul legal de consumator? (noi atunci eram sub comunişti, ca şi acum ;)) ) da' iată aşa, simplu şi fără încordări, cel mai mult mă interesa cum se poate ca vânzătorii să fie într-atât de cinstiţi şi oneşti încât pierzând din venit (puţin, da' oricum) să se ţină de cuvânt. Ş-ap' trecând peste toate interdicţiile mamei şi crescând am ajuns eu la concluzia că mai am eu magazine prin jurul casei, parcă simt fiorii când am ieşit din casă, cu musca pe căciulă, să cumpăr "aţă pentru croşetat" şi să iau şi gume de mestecat, desigur prima dată o fo' stresant, da' mai apoi mi s-a dat pe gust, aşa că mă învăţasem să trec peste muştele de pe căciulă şi să primesc plăcere :D. Ş-ap' a urmat perioada Mivina, pentru cine nu ştie, un fel de macaroane semifabricate, crocante, cu gust mega super bun; Mivina cu condimentele de pe palmă erau cu adevărat deliciile care te scoteau din cotidian şi te lăsau per moment să primeşti plăcere gustativă. Şi a propos a trecut şi ea sub incidenţa interdicţiilor materne, şi sub cea a "muştelor pe căciulă".

Se zice că totul se cunoaşte în comparaţie, comparăm oameni cu oameni, ţesături cu ţesături, fruct cu fruct, unitate de măsură cu unitate de măsură, tot cu tot...Aşa şi viaţa cu toate componentele sale, valoarea cărora se schimbă prin acumularea experienţei (cunoaşterii), adesea schimbarea semnului din plus în minus şi invers a concepţiilor duce la schimbarea propriu-zisă a fiinţelor. Şi dacă te întrebi şi nu găseşti răspunsuri, şi dacă acumulezi şi nu te schimbi, poate problema e în felul cum iai lucrurile, poate acel minus tre' să ia o liniuţă verticală şi să se facă plus, poate plusului îi e în plus acea liniuţă verticală. Dar cum vezi? Cum înţelegi? Întâlnirile cu sine după eşecuri, iată răspunsul meu, nu-i nimic mai tulburător, dom'lor, decât acea linişte după furtună, când, răvăşite fiind, gândurile iau altă întorsătură căutânduşi echilibrul spre unul din poli. A cunoaşte nu înseamnă a schimba, a stoca, a experimenta, a eşua şi mai apoi a schimba.

azi: Let's go

Ei hai s ni faşim di cap ş s ni-apucăm di esenţa verbului a învăţa, nu zic, treb', da' dom'lor care, mama dracului învăţătură când vrei s ti-ntizi la umbră şi să simţi aer între tine (pielea ta) şi pânză (haina ta), când la oamenii normali umblă fluturii prin stomacuri şi Love is in the air zboară din status în status. După observările proprii am prins eu aşe o chestie, când omu' are pi cap o problemă care îl chinuie el numa' despre dânsa vorbeşte, faza cea mai interesantă e că problema asta a penetrat în toate celulele vieţii noastre, pe alocuri monotone, pe alocuri nemonotone, şi ca să nu ţin prea mult în suspans şi să nu întind rîzîna, da, BAC-u' ne doare. Nu că ne doare în sensu' şel mai direct de indirect, da' aşe ne chinuie, ca şi cum ai avea de făcut ceva şi ştii că trebuie da' laşi "pentru la ora 10, 11, 12...mâine"; impresia vis-a-vis de subiectul dat: trecem în rândişor prin el (sens pervers). Eu azi am conştientizat că mi s-a terminat viaţa de liceu, adică cum o zis genialu' Bacovia "cimitirul tinereţii noastre" azi a ars. Şi dacă ar fi să vorbesc despre aportul său în formarea mea, eu cred că nu atât liceul cât mediul cu diversitatea de caractere/valori/(ne)idealuri m-au format, am obţinut şuturi ş-apoi ridicări şi tot aşa, cred că unicul profesor numele căruia va rămâne  asociat cu liceul (colegiul) e d-na Ghileţchi, femeie excepţională. Da' cum rămâne cu vastele cunoştinţe? cu lumea interioară a profesorilor? cu schimbul de experienţe? cu bla bla bla, cum zice tovarăşu' moldovan mai duceţi-vă cu bla-bla-bla-u' vostru. Eu-s fericită azi, eu nu am nostalgie, eu nu am remuşcări, eu am soviste şi zic merci perioadei pentru alternativă şi nu fac altceva decât să-nchid frumuşel uşa (nu cu picioru', noi jă avem cultură) perioadei şi let's go undeva s ni legăm di şeva. Ni-auzim după rânduşoru' BAC-ist. Cu bine.

El

Înainte de a deschide blogul am trecut prin minte o serie de gânduri sau mai bine zis forme ale gândurilor,  deoarece căutam o formulare, iar acum mi-am zis să scriu aşa cum ştiu, cum îmi vine şi ce îmi vine. Ziceam dintotdeauna că fiinţele care se potrivesc de minune ca două aripi sunt jumătăţi, acum când port în stânga mea o fiinţă cu care, pe bune m-am contopit, nu mai găsesc termen care ar califica şi nu ştiu dacă s-ar cere, jumătatea parcă ar angaja, însă noi, noi pur şi simplu trăim momentul în blugi şi în tricou. Îl voi numi El, El e El, El ştie să stea în stânga mea şi atunci când îmi vine să ţip "FUUUUUCK" mă strânge de mână şi îmi zice "băi" (n-o zice din neştiinţă sau necunoaştere, ci pur şi simplu nu ştie cum să-şi etaleze prin cuvinte felul ăsta special de a mă îmbărbăta) ş-apoi El ştie să ofere cele mai strânse şi fenomenale îmbrăţişări, am zis că voi crea într-o zi o broşură cu specii şi feluri de îmbrăţişări de-ale sale, pentru orice ocazie şi în orice circumstanţe. El e cel care are 300 minute să vorbească lunar cu mine şi le cheltuie în 2-3 zile. El e cel cu care mergem pe străzile Chişinăului şi urlăm în gura mare "I believe i can fly" sau "Penis". Cu el am avut cele mai speciale experienţe, cu el am petrecut primele clipe de majorat, cu el "privesc" filme, cu el 10 minute se termină aşa "ya v shoke, nu cred, sigur doar 1 minut a fost". Şi dacă cineva mi-ar spune despre coincidenţe că sunt rezultatul deprinderii şi cunoaşterii aprofundate, am să-i zic c-o dă în bară în cazul nostru, cu El am avut coincidenţe de spaţiu, timp şi Om, cu El am coincidenţe care-s rezulatul contopirii, cu El spunem fraze, facem gesturi, avem gânduri, dorinţe, vise, concomitent şi ele sunt acel ceva pentru care medicina  spune "медицина здесь  безсильна" adică nu are explicaţii. Îmi dau seama că pe cât de mult scriu pe atât de multe idei îmi vin, însă nu vreau să dezbrac misterul ce ne înconjoară, de aceea, am să ofer doar câteva rânduri Lui: A fost greu, ştim, e frumos, vedem, e misterios, simţim. Azi vreau doar să-mi dai fluturii tăi şi eu să ţi-i dau pe ai mei, asta va fi cunoaşterea care nu o avem (încă).
P.S. Doar cu El am văzut marea  în sensul ei adevărat

Vis

VIS, visuri, s. n. 1. Faptul de a visa; înlănțuire de imagini, de fenomene psihice și de idei care apar în conștiința omului în timpul somnului. Cred că una din tainele care ba mi-o pot explica, ba nu pot, ba am o părere confuză, rămâne a fi Visul. Visul, mister, mit, amintire, prezicere, rod al subconştientului, bred sau pur şi simplu fenomen inexplicabil? Pornind de la fiecare termen poţi construi palate cu argumente în fiecare cărămidă, eu totuşi aş prefera să mă alătur uneia din variante, şi anume rodul subconştientului. El, fenomen complex, la rândul său, poate releva atât miticul, poate pe alocuri magicul cât şi mmmmm, biologicul (să-i zic) sau poate explicabilul. De fapt, dintotdeauna când visam cutărescu lucru, încercam să construiesc probabilităţi şi posibilităţi, dacă visam chestii cu tentă negativă le atribuiam o realitate pozitivă şi vice-versa, astfel încât manipulam subconştientul. Totuşi dacă e să vorbesc despre vis dintr-o lumină mai vastă, cred că cel mai tare am fost surprinsă de capacitatea geniului eminescian de a visa, şi anume felul ăsta de a trăi în realităţi care constituie visele, de a trece din vis în vis şi de a se regăsi sub aspecte diferite dar în aceeaşi esenţă. Şi dacă ar fi să revin la cultul indian (cunoştinţă cu care am făcut în opera lui Eliade) care vorbeşte despre ciclul vital al  sufletului în esenţă şi sub diferite forme, aş vedea visul ca pe o reîntoarcere per moment în condiţiile anterioare sau poate ulterioare, astfel căutând parcă răspunsuri, semne sau pur şi simplu echilibru de undeva, asemeni lucrurilor cu care ai făcut cunoştinţă cândva însă esenţa cărora nu ţi-o aminteşti ci doar locul cunoştinţei, ca ulterior ştiind să nu faci decât acolo să cauţi. 
 

Unii versus Alţii

Unii oameni vor mai mult, alţii mai puţin;

Unii doar se joacă, alţii doar vorbesc ;

Unii oameni te cred nebun, alţii te iubesc;

Unii simt mai mult, simt orice, chiar trăiesc!

Alţii sunt încarceraţi în gândurile proprii sau in ale altora...

Unii iubesc marea, alţii muntele;

Unii cred in coincidenţe, alţii simt ceva ceresc!

Eu beau cafea, tu ceai, ei doar dorinţe, sau invers, oricum mi-e totuna...

Unii iubesc sa privească oamenii dormind...alţii dorm...şi restul te adorm.

Toţi avem un scop în viaţă, unii l-au văzut...alţii stau pe loc;

Unii au un ideal...şi luptă pentru el din greu,

alţii nu au idealuri, dar le ajung involuntar pe ale celor ce le vor.

Unii işi traiesc clipa..alţii s-au pierdut pe drum.

Se aleargă, se stă, se merge înainte sau înapoi, se ascultă, se priveşte, se simte...

Unii-şi caută oglinda in ceilalţi...alţii merg pe contrasens ;

Unii cauta fericirea in succes, altii vad succesul in fericire ;

Eu te simt mai aproape cu cât te-ndepărtezi, alţii cu cât te apropii...

Unii nu işi recunsoc reflexia, alţii nu o vad;

Unii văd o luptă intre distanţă si timp, alţii o simt, alţii n-o-nţeleg...

Unii văd că alţii-s mulţi...alţii văd că unii-s mulţi!

Eu văd doar zeci de mii de tu si eu...

Tu vezi doar idei si o nebunie.

Eu vreau să spun că am avut şi am parte de o serie de zile în care m-am simţit special, eu vreau să spun că eu am început să încep şi asta-i fericire. Şi fericirea rezidă anume în felul ăsta uimitor de a (te) cunoaşte (în) alţi oameni, de a iniţia ceva, de a avea parte de momente, discuţii, trăiri, dezamăgiri (astea mai puţin). Eu am descoperit capacitatea asta încăpătoare (să-i zic) de a capta orice mi se oferă şi marea fericire e că ştiu să selectez ceea ce mi-e apropiat. Uneori poţi fi bulversat de această avalanşă de  cunoaşteri însă nu mă grăbesc să fug (o făceam anterior) ci doar revin la pieptul celui care va tăcea împreună cu mine, sau pur şi simplu va asculta fluxul de breduri care vin să combată tot la rând. Mă uimeşte uneori capacitatea asta a oamenilor apropiaţi de a închide ochii în unele momente asupra bredurilor mele negândite. Presupun că e vorba de ataşamentul şi iubirea ce mi-o poartă, pentru că simţi când e necesar să combaţi acea avalanşă de chestii care se bat cap în cap; şi atunci când revin în sânul lor, cum am mai spus, ei nu fac altceva decât să-mi ofere pieptul de care mă reazem şi inima pe care o ascult fără a mai încerca să-şi exprime opiniile bine argumentate, din egoism.

U2 - Beautiful day

A dărui

Să poţi să treci peste tine, să poţi trece peste frică, peste prejudecăţi, peste orgoliu, peste "chestii" şi să dăruieşti căldură. A şti să dăruieşti nu scrie nicăieri. Instrucţiunile sunt în tine. Pe experienţă ce trece, pe oameni cunoscuţi, pe "zigzaguri ale vieţii", pe tine ce treci, faci paşi spre felul tău de a dărui. Atingându-te de Ei obţii instrucţiuni. Exploratorul din tine primind imbolduri din atingeri nu face altceva decât să le raporteze ţie, astfel adaptând şi amestecând felul tău de a fi cu felul tău de a dărui. Şi ajungi într-un moment cu propriul tău Cod al Dăruirii, personalizat şi individualizat în mii şi sute de variante, Cod în care fiecare şi-ar găsi soarele, Cod în care revenim din nou şi din nou ca să simţim acel Matern, cu care ne naştem şi pe care-l căutăm mereu. Eu ştiu oameni care dăruiesc, eu simt oamenii ăştia şi ştiu că mă regăsesc lejer în Codul lor. Ei au raze, ei fac să schiţeze pe faţa mea zâmbete continue, şi nu simple zâmbete ci zâmbete cu raze. Şi dacă vreau să revin cândva, undeva, păi să revin în îmbrăţişarea lor, cea adaptată mie, fiindcă nu-i nimic mai matern, cald, luminos, misterios şi minunat decât acel amestec de nuştiuce după interacţiunea cu care radiez.

Plăceri, dacă tot s-a făcut un miros de snobism în jurul ăstui cuvânt am hotărât să încerc şi eu să-l insuflu. Pentru mine plăcerea e atunci când pe o parte a mâinii simt bătăile unei inimi şi în dosul ei bătăile altei inimi. Şi dacă per moment gestul îţi pare preadincaleafară intim, ajungi să te obişnuieşti, pentru că e mult prea deosebit. Aşa de parcă deţii o barieră în care se bat două mări cu valurile, tinzând să sfideze bariera. Faza cea mai interesantă e felul ăsta într-u' totul deosebit de a obţine sincronizare. Aşa de parcă ambele îşi adună armele şi dintr-un haos de bătăi, simţi un continuu şi profund Pdîşi, pdîşi, pdîşi...Şi atunci, atunci revelaţia absolută cuprinde ambele corpuri şi orice simţământ devine comun, şi cele 2 atât de diferite feluri de sânge încep a se înrudi creând per moment probabilităţi, încercări spre încercări şi un singur dar de temelie sentiment, cel al contopirii. Apropiaţi-Vă inimile oameni, sfidaţi bariere :)

Dacă ar fi să mor, să mor acolo unde sufletu' se desprinde din spaţiul indefinit şi abstract al pieptului. Simt mereu o durere apăsătoare când sunt pe punctul culminant al fericirii şi îmi făceam griji un timp până a realiza faptul că în acele momente, aşa zis-ul suflet încearcă să se desprindă, ca o algă de la adâncimi spre ţărm. Îmi e frică de o desprindere definitivă pentru că dacă acum am parte de revelaţia desprinderii oricum revin ca un elastic la starea iniţială, însă dacă va urma acea desprindere, acea revelaţie absolută mă tem de o pierdere, nu o pierdere a ceea la ce ţin ci la o pierdere de mine.

Hai

Avem nevoie de câte un Hai, ..., Hai-urile sunt îndemnări sau poate încurajări, eu zic că-i un punct de pornire, un "start". Şi dacă  ai noştri au făcut un Hai, Moldova (eu personal doar un Hai, Daniela), e timpul să ne facem câte un Hai, interiorizat, câte un Hai, bunătate, Hai, generozitate spirituală, Hai, din ăsta, mmmm...sofisticat, să-i zic. Aşa a fost dat să fie sau a fost dăruit şi primit fără a scoate din ambalaj, că avem nevoie de "stări", stări, STĂRI, stăăări şi evident Stări ca să începem ceva, eu am primit o Stare, am despachetat-o şi acolo am dat de un Hai, ...Mi-am luat Hai-ul subsuoară şi am pornit cu dispoziţie columbiană spre explorări. De-un lucru mi-e frică, să caut şi să nu găsesc (ştiu că Cine caută găseşte, dar mereu există un Dar) fiindcă aşteptarea prevesteşte, iar atunci când prevederile sunt iluzorii te ciocneşti de vid, vid-ul tău. În fine, nu-s eu prezicătoare şi nici nu-s persoana indicată să planifice orice, mi-am luat Hai-ul şi-am plecat.

Lecţie

Eu ieri am făcut cunoştinţă cu un copil, da' nu-i copil dom'lor, îi minune, eu m-am îndrăgostit, pe bune. Întâlneam înainte bariere în  comunicarea cu copiii, însă cu Mişu eu am luat primele mele lecţii, vă zic, m-am lăsat purtată de val şi am înţeles că-i o plăcere să-ţi vină cuvintele care se potrivesc, gesturile, gândurile, zâmbetele...e o minune. Vă zic în 2 cuvinte cine-i Mişu. Mişu (Mihaela, Mihăiţa, Michelle (aşa o zis că-i în franceză numele ei) ), e verişoara unei prietene, ea poate totul, ea ştie să pozeze (arăţi aparatul de fotografiat şi o vezi cu mânuţele lângă cap, cică cochetează, ş-ap' cum îşi poartă corpul, pe bune model ), ea ştie culorile în engleză, ea ştie să răspundă în franceză cum o cheamă, ea ştie poezii, ea dă nume desenelor, ea ne debarasează de inerţia de toate zilele. Au ruşii un cuvânt, poprîguncik, vă daţi seama cui i-l atribui. Ş-apoi româna ei <3. Am desenat cu ea, am ţinut-o în braţe şi făceam artă, cred că am o invidie aparte pentru mame fiindcă aşa o revelaţie e să ţii în mâna ta o mânuţă mică şi să încerci cu neîndemânarea celei mici şi prea îndemânarea celei mari să creezi ceva, tu eşti conştient că ce nu ar ieşi va fi o minune, însă pentru cea mică, really, atât de mult contează. Contează totul, începând cu conturul figurilor până la numele desenului şi  persoanele cărora o să li-l arătăm. O da, asta-i temă aparte, mă ia Mişu de mână şi...Dana, hai să arătăm desenele, am trecut prin faţa oamenilor şi am stăruit ca să fie admirat ceea ce noi am făurit. După cum am mai observat, ea-mi zicea Dana, dar într-un moment (care din păcate nu l-am prins) mi-a zis Dănuţa, eu cred că de fapt asta a fost ştampila care a definitivat conexiunea noastră.

Până la amiezi, amiezi şi după amiezi

Rămas singură acasă, oamenii ca oamenii sunt la lecţii, eu sunt în practică (adică acasă). Nu pot coordona cu timpul şi dorinţele mele, aşa că las simplu să fac ce vreau, găsit numai ce în frigider un iepure-bomboană pe băţ, e încă de pe 1 aprilie, din Odessa şi-s fericită că l-am găsit, pentru că: 1. e dulce, da' dulcele, mama lui de dulce, îngraşă (ăsta-i minus, da' nu se compară cu plăcerea :D) şi 2. un val de bine năvăleşte, şi-i bine mai în scurt. M-am apucat să scriu raportul pe practică, care raport (?) deşi mint, am scris un punct dintr-un capitol şi o fac pe optimista, cică mai este timp (fericiţi să fim :D), zicea cineva "nu contează lucrul, ci atitudinea ta raportată la lucru", eu zic da şi continui plăcerea de a fi lenoasă. Am început să privesc un film, da' cred că-l las pentru mai târziu pentru că nu "m-a prins" şi vreau să citesc, da' încă nu m-apuc, a propos de lectură, îl citesc acu' pe Paler, eu ştiu că acu-i la modă să-l citeşti pe Paler şi să pui status-uri deştepte pe site-uri cu citate de-ale sale, aşa că poate din dorinţă să fiu şi eu în pas cu moda sau mai degrabă...da, cred că mai sigur m-a molipsit Adri de el. Îmi pare bun, vă zic după ce detectez eu dacă o carte e bună sau nu: 1. încreţitul creierului şi dubla, şi tripla, şi maimulta lectură a unei idei până la înţelegere; 2. continuarea ideilor detectate prin proprii meditaţii; 3. şi evident bizarul, pentru că el e partea din noi care sfidează limite şi crează diferenţe, bizarul e cel pe care "tipa" nu-l vedem, şi dacă îl vedem cădem în extreme: ori ne fascinează ori ne sperie şi îl ignorăm; mie îmi place bizarul, mă uimeşte bizarul, nu-l înţeleg până la urmă şi asta mă face ca din orice răspuns la un semn de întrebare să fac un alt semn de întrebare (da, da, miroase a concepţia luciferică blagiană), cred că cel mai neînţeles de către mine bizar a fost cel al lui Kafka  (Procesul), cred că una din cele mai greu comestibile cărţi şi evident una din cele mai bune :)
Paler e bun, omul lui Paler seamănă cu cel al lui Camus undeva, dar numai undeva, pentru că în rest sunt diferiţi.
Omul lui Paler e proiecţia vieţii şi viaţa e ca o trecere (un peron), dar ca să adaug mai mult şi mai pe înţeles tre' să termin cartea, aşa că promit revin. Acu' s-a terminat iepurele şi eu m-apuc de raport.

lui Moş Crăciun

Dragă Moş Crăciun,
mulţumesc pentru dragoste, mulţumesc pentru mare, mulţumesc pentru suflet, mulţumesc pentru calculator(îl vroiam dintr-a şasea), mulţumesc pentru Kinder-ul din joia aia, mulţumesc pentru Arborele Lumii, mulţumesc pentru mărţişorul şi felicitarea de Dragobete din partea Acelui, mulţumesc pentru păpuşa cu îmbrăcăminte, lenjerie, casă şi bărbat, mulţumesc pentru lipsa mamei de-acasă (posibilitatea de a face bomboane din zahăr), mulţumesc pentru televizorul color, mulţumesc pentru creioanele colorate din ceară, mulţumesc pentru atlasul cel mare, mulţumesc pentru biblioteca imensă, mulţumesc pentru cireşele, strugurii, harbujii, căpşunile şi zămoşii ce-au umflat burta mea, mulţumesc pentru zâmbetul mamei, mulţumesc pentru mâinile mamei, mulţumesc pentru mirosul mamei, mulţumesc pentru privirea tatălui, mulţumesc pentru Tomas I, II, III, IV (dinastia Tomaşilor), mulţumesc pentru culori, mulţumesc pentru ei, mulţumesc pentru.
Vreau să-ţi fac un cadou, ştiu că nu vei scrie, dar?

A tăcea

Astăzi am învăţat să tac. Şi fiindcă crezusem că e uşor, am fost lovită de propria siguranţă. Am atins mânerul încercării de nenumărate ori. Am mers pe  drumul către uşă de atâtea ori cât albina umple cufărul cu miere. Mi-a fost amară mierea, dar amărăciunea ei datorându-se nu numai încercărilor eşuate ci şi retrovizoarelor din ochi, care tot clipeau şi chemau, dar am ripostat. Că doar sunt fetiţă mare. Ei da? Cred şi eu, nu e voie? Mdaaa... Şi cum a fost grea deprinderea şi acomodarea, aşa a ajuns a fi de grea despărţirea...despărţirea? Da' de fapt ea a prins aripi? stai, stai, stai...Despărţirea de tăcere a prins aripi? Nu a prins, fiinţa tăcerii e pe cât de taciturnă pe atât de asurzitoare şi ajungi să învârteşti un pasional tango cu ea, cunoscând doar nedorinţa de a vorbi şi speranţa de a nu deschide ochii şi de a tăcea.

Eminescu-i peste tot

Sunte momente cand cuvantul devine impediment, sunt momente cand cuvantul devine salvator, sunt momente cand doar cuvantul lui Eminescu salveaza si da viata. Nu-ti aduc omagii, nu te ridic in slavi, ci te citesc si incerc sa te inteleg pentru ca intelegerea propriu-zisa e marea fericire, Eminescule, esti aici, te simt
Dor de Eminescu

Ploaia

Imi place ploaia, cand ploua ma simt linistita si calma, asa de parca o mare dupa furtuna s-ar aciua in mine si eu as fi stapana ei pentru moment, nu, nu pentru moment, pentru mai multe momente, pentru atatea momente cate le are ploaia. Cate momente are ploaia? A numarat cineva vreodata orele, minutele, secundele, fractiunile de secunde ale timpului ploii (?) Vai, am uitat, ploaia nu are timp, ploaia nu e om, ploaia nu-si face unitati pe care sa-si construiasca viata ca mai apoi sa se planga ca-s cele mai tampite inventii. Ploaia e ploaie, ea vine si se duce, sau poate nu se duce ci numai noi credem ca se duce...oare nu e ploaie in roua diminetii? oare nu e ploaie in ochii copilului? oare nu e ploaie in noi atunci cand..? mereu este ploaie doar ca nu mereu noi vrem s-o vedem pentru ca suntem prea lasi sa-i recunoastem puterea, o vrem in limita cunostintelor si conceptiilor noastre, o vrem doar fenomen natural. Noi nu cunoastem ploaia cum nu cunoastem lumina si nici zapada, si-or sa ma contrazica "Cum sa n-o cunoastem? Noi am ajuns atat de departe incat prognozam tot, pentru ce avem sinopticieni?" pentru ce? pentru propria liniste interioara, pentru reconfirmari zilnice a lasitatii noastre, a lasitatii naturii noastre limitate, limitate in dorinta de cunoastere continua. Percepem ce vedem, suntem Oameni Contemporani, noi doar stiinta recunoastem pentru ca ne ofera explicatii bine developate, accesibile si confirmate de (Evrica!) oameni! Bai, ce bravo suntem noi, ne cream viziuni, credem in ele, ne structuram viata conform Legitatilor noastre, suntem Unici numai ca unicitatea noastra devine atat de unicala incat se face o unitate, o unitate a unicitatii, iata ce suntem si nu poti sa iesi din cercul asta restrans pentru ca nu vreai, pentru ca mereu exista Pentru Ca...Zice ca-i inutil de vorbit mai departe, zice ca-i prea complex, ca-i filosofie neaccesibila, ca-i prostie, ca-i Bred, o fi...eu, eu doar ma uit in continuare pe fereastra si vad ca s-a oprit ploaia insa stiu ca ploaia continua, am facut un pas, a cazut o picatura

mmmm..iros

Azi am fost pe unda amintirilor, azi am facut o retrospectiva in trecutul apropiat si nu prea, am desoperit dor de oameni si de momente, sau poate de oameni in momente. Functia esentiala a memoriei este cel mai genial lucru ziceam azi si nu am dat gres pentru ca anume ea, fiind provocata se simturi (olfactiv, tactil, auditiv, gustativ, vizual) dar cel mai des de olfativ, duce neconditionat in momente induiosator de neasteptate. O adiere a parfumului cunoscut mi s-a ivit azi fugitiv pe langa nas si...Tadam! Involuntar am ajuns in "alta viata" mai poetic spus, pentru ca intr-adevar se asociaza cu o copilita care se lasa dusa pe valuri, pazita, protejata...Scriu si zambesc, zambesc pentru ca mi-e dor de mine, zambesc pentru ca a fost bine, zambesc pentru ca-i melancolie, zambesc pentru ca...
Mereu vom avea treceri in revista, mereu vom rezuma ca ulterior sa patrundem in rezumatele noastre desfasurand si despicand firele in patru, asta suntem noi.

A merge

A ierta

Ion si Doina Aldea Teodorovici- Iarta-ma

IERTÁ- A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva.
Cat de des iertam? Cat de des cerem iertare? Nu stiu, ăăăă, pentru ce sa cer?
Cerem iertare pentru neatentii, neatentii care revin cu imputari in constiinta, cu mustrari cu neiertari, dar deja neiertari sie, iertati-ma/scutiti-ma de chin, nu vreau sa doara. Sunt intr-atat de egoista incat v-o cer, ba va impun, iertati-ma, din egoism o fac, o facem, o faci, o faceti, face... Si iertam, cum sa nu ierti daca omului ii pare rau? O facem pe marinimosii, ne e mila, ni se inmoaie inima, bai si parca te simti mai fericit ca ierti..te crezi evlavios pt ca ierti, te simti superior (?) Poti sa te simti fericit pentru ca ai salvat, da, ai salvat o constiinta care era mustrata pana la, insa ea, ea e mai fericita decat tine :) ai dat-o-n bara, am dat-o-n bara, mereu o facem, nu stiu cum mai suporta bara aia atatea capete lovite, probabil iarta si ea :)

Placere

Acum 5 minute am finisat o carte ("Sex, droguri si ciocolata" Paul Martin). Extras din final: "Stiinta si experienta cotidiana arata cateva tactici simple care il ajuta pe hedonistul constient sa obtina din viata placeri  mai multe si de mai buna calitate: sa adopte strategia putin-dar-des, privilegiind frecventa in defavoarea intensitatii placerii; sa caute experiente placute care se termina cu bine; sa faca sex de placere, preferabil cu alte persoane; sa doarma si sa viseze dupa pofta inimii si sa nu se simta vinovat pentru asta; sa zambeasca, daca este necesar chiar folosindu-se de un creion; sa manance ciocolata cu cel putin 60% cacao. Ah, de si-ar aminti sa nu o mestece, ci sa o lase sa se topeasca in gura..."

Pride & Prejudice

Ei bine, in sfarsit am gasit filmul care nu ma lasa sa respir linistit, e o compatibilitate de lumi, maximala. Am regasit o buna parte din mine in felul de a fi si proceda al eroilor principali (Lizzy si Darcy). Filmul insasi se invarteste deasupra unei teme si anume, felul de a curta si de a dobandi favorurile fiintelor dragi, pe langa asta se pune-n valoare comportamentul intre clasele sociale si se accentueaza asa-zisele relatii sau mai bine spus nerelatii, pentru ca imi dau bine seama ca era deliminarea "naturala" intre clase conform..oare a ce? evident a surselor financiare si a statutului detinut. In fine, filmul are un bun joc al actorilor, n-am detectat chestii care ar deranja ba dimpotriva. 

"Mândrie și Prejudecată"-chestii care ne joaca festa, lucruri care stau la baza principiilor omenirii si ei(Lizzy si Darcy) au fost cei care au sfidat acesti doi piloni alergand unul spre altul amestecandu-se intr-o comuna cale. 

http://www.youtube.com/watch?v=WPDejmyqB_E&feature=related 

a da timpul inapoi

Intru cred ca a4a oara si incerc sa scriu, parca ar fi despre ce sa vrobesc, parac ar fi teme ce ar trebui combatute, insa cum a zis profa mea de romana "Daniela, daca ar putea fi dat BAC-ul oral, ar fi ideal pt u". Ei, fie, hai sa incerc a scrie poate totusi "pofta vine mancand". Am atins majoratul vineri, schimbari esentiale deloc, doar atitudinea celor din jur. Astazi am semnalat o oarecare detasare de prejudecati si principii adoptate candva, ma rog, nu e atat de necesar spre a fi indicat care-s ele insa e mai ok. Zicea cineva "Daniela u cu cat mai majora devii cu atat mai mult copil ramai", e unul din lucrurile care azi m-au facut sa fiu fericita, lucru care constientizat fiind da aripi si poarta peste minti prin usurinta si infantilitate. Esti o parte e fulgilor, a literelor, a detaliilor si fericirea o atingi cufundandu-te in lectura. Bai, e ok si atat. Nu vad motive pentru a nu zambi, pentru a nu zbura, eu-s fericita si atat :)
Atat de frageda-Victoria Mahu

21 sau nush cate zile

Ei bine, dom'le soricel, domnisoare taste si multstimat domn calculator, bine v-am gasit si regasit, trecut-a mult timp, multe s-au intamplat si multe-s de relatat...sau poate nu :)
Sarbatorile: ca de obicei, asteptarea mai importanta decat insasi evenimentul, nu ca nu ar fi bine dar prea asteptat, intre sarbatori reusesti sa-ti trasezi monotonia ta, monotoniei ravnita mai apoi, dar pentru moment ramane o chestie "prea" :)
Bradul: cum s-ar spune, schimbarea incepe de la tine, bradut din plastic, impodobit in mod normal de mine si cumparat deodorant pt aer cu miros de brad.
Carti (imi permit sa evidentiez cu rosu, importante chestii): m-a atins Notre Dame de Paris, descrierea Parisului, arhitecturii pariziene, uneori plictisea(20 pag), placut prezentarea raportului dintre omenire-arhitectura si celelalte arte-arhitectura. Citeam cu suletul la gura pasiunea lui Quasimodo, de fapt, pasiunile pentru ca erau 2, bai, chiar am trait si am simtit, nush fiinta aceasta pentru moment a devenit atat de a mea si o protejam in timpul lecturii, speram pana-n ultimul moment, dar...ceort, de ce operele notorii care marcheaza au final dramatic? pentru ca asta-i fishka lor, una din esente. In fine, e mult prea mult de vorbit despre o idee, despre o carte poti vorbi o vesnicie, asa ca doar enumar celelalte carti care au marcat "fiinta dintre sarbatori": "Insula pinguinilor" Anatole France, "Leaganul pisicii" Maurice Baring, juma din "Idiotul" Fiodor Dostoievski.
Cre' ca astea-s chestiile care mai pot fi scoase din creieru-mi (lenea, frate, asta da chestie), aaaaaaa, am uitat sa mentionez faptul ca n-am iesit decat de 3 ori din casa, respectiv n-am avut parte de o revelatie a peisajului mega wow.
Venit colegiul, venit sufletel langa sufletel, venit ca sa revin in coincidente si bred-uri comune, simtiri si atat. Revin, nedorinta de a scrie, asa ca revin :)